Introspecție în inocență
Nu, nu sunt o persoană introvertită, îmi place să socializez, să râd, să animez o întâlnire. Sunt înnebunit după copii, mă joc cu ei și cu jucăriile lor, de parcă aș fi unul dintre ei. Dar iubesc mai mult momentele gen zen. Așa că, petrecând destul de mult timp în mintea mea, am ajuns să redescopăr destul de multe frânturi ascunse în diferite cotloane. De cele mai multe ori mă bucur de tot felul de amintiri, dar sunt și momente în care îmi pun întrebări.
Într-un fel de dilemă mă aflu zilele acestea, dilemă accentuată de trailerul unui film pe care intenționez să-l văd fiindcă m-a înnebunit: Self/Less (Transfer de viață). Cum funcționează memoria omului... De ce este ea selectivă, cine decide ce fel de amintiri stochează, cum și de ce... De ce întotdeauna raportăm unele evenimente din momentul actual la fapte și persoane petrecute/întâlnite acum foarte mulți ani...
M-am întrebat mereu de ce atunci când aud chicote de copii afară și îmi închipui imediat scena de joacă, aceasta este locul de joacă al copilăriei mele? De ce nu văd cu ochii minții parcarea în care am acum orientarea geamului apartamentului, ci parcarea în care încingeam cu prietenii partide de fotbal interminabile? De ce atunci când aud un lătrat afară, îl și văd pe Flocos, "securistul" de la noi din cartier? Sau când citesc pe Facebook despre copilărie, imediat îmi sare gândul la pititea, fotbalul sau jocurile cu Sorin, Dan, Florică, Doru, Ionuț și ceilalți prieteni cu care am făcut o grămadă de nebunii.
Anul viitor se împlinesc 20 de ani de când am plecat definitiv din casa părintească. Am fost, de atunci și până azi, chiriaș, proprietar, ipotecat, turist sau vizitator. Am dormit în sute de paturi, al meu, al prietenilor, al rudelor, de hotel, al proprietarilor... Cu toate acestea, când vorbesc din suflet de "acasă", acasă este casa în care părinții mei m-au crescut. Prin 1998-1999, nu mai știu exact, apartamentul a fost vândut. Doar că amintirile mele au rămas acolo. Sunt prezent în camera mea cu postere cu Sandra și Michael Jackson, unde mă piteam după perdea ca să o văd pe Delia când bătea covoarele, unde am învățat pentru treaptă și bacalaureat, unde am adus prima fată, unde stăteam cu Laurică de dimineața până seara, până ce-l dădea mama afară pe prietenul meu cel mai vechi, în apartamentul unde am adus-o pe Ajax, prima mea pisică și unde am făcut petrecerea de bairam.
Copilăria. Un capitol minunat al vieții, pe care se pare că mintea noastră l-a ales ca fiind cel mai important și căruia i-a alocat cel mai mare spațiu. Am încercat să înțeleg de ce. Am căutat explicații științifice, dar cred că tot percepția sinceră și personală este cea care-mi poate oferi răspunsul. Cred că mintea noastră a selectat cele mai frumoase amintiri și le-a înmagazinat, iar din când în când îți dă senzația de deja-vu la întâlnirea cu fapte și persoane reale. Când aud joacă de copii afară, mă văd pe mine și pe prietenii mai sus enumerați. Când vreau să văd un chip angelic care-mi scurt-circuitează bătăile inimii, mintea mi-o aduce în fața ochilor pe ea. Când visez frumos sau am un coșmar, simt mâna ocrotitoare a mamei, care acum este doar un înger păzitor, prezentă în camera mea.
Se întâmplă să mă întrebe fratele meu: "Mai ții minte când..."? Îi spun că nu, iar el nu mă crede. Și reciproca e valabilă. Iar eu nu pot să cred că el nu mai știe ce s-a întâmplat "atunci"! Mie mi se pare evident, parcă s-ar fi întâmplat ieri, lui i se pare că fabulez, fiindcă el e 100% convins că așa ceva nu s-a petrecut.
Și atunci concluzia e clară: mintea umană nu este o memorie de calculator, deși funcționează după principii asemănătoare. Nu poți să ștergi ce nu-ți convine, ca o poză în care ai ieșit strâmb sau o poză în care apari acum o sută de ani cu cineva cu care te-ai certat. Nu poți căuta ceva ce ai uitat după zeci de ani și nici nu poți adăuga amintiri, dacă ele ți se par că nu s-au întâmplat. Și, cu toate astea, este fascinant să-ți faci din când în când introspecții în inocență, fiindcă ești mai mereu surprins că vei regăsi gustul copilăriei, așa cum îl știi tu de pe vremea când singura grijă era să nu întârzii la joacă. Gustul Turbo!
PS - Și o melodie în ton cu subiectul, o melodie care mă înmoaie zilele astea...
Comentarii
Cat despre ceea ce alegem sa ne amintim, cred ca tine mai mult de partea subconstienta. In general incerc sa uit toate lucrurile urate sau care m-au intristat. Reusesc, dar ramane ceva acolo si cum dau de un parfum/ miros particular, cum imi amintesc tot felul de tampenii ca prin farmec.
Complicat!
Cât despre film: ce n-ar da anumiți bogătași ai planetei ca ideea să se transpună în realitate! De exemplu, Țiriac. Are peste 70 de ani, dar omul vrea și continuă să trăiască în adolescență. Își cumpără cele mai noi modele de Porsche și Ferrari, se zvonește că ar întreține niște tinere fete și un pic celebre, merge la vânătoare și cutreieră Europa
Incearca tu sa iti imaginezi ca cineva te condamna sa iti traiesti ultimii 15 ani (17% aprox) din viata inchis in casa, mergand la biserici si poate dormind dupa amiaza. Nu cred ca varsta ar trebui sa dicteze ceea ce facem. Deocamdata avem o singura viata si nu se intrevede nici macar posibilitatea intrarii in prelungiri pentru nimeni, daramite obtinerea unei a doua sanse. Deci, de ce sa renuntam la ceea ce ne face fericiti doar pentru ca cineva a zis intr-o zi ca dupa o anumita varsta devenim automat batrani si trebuie sa adoptam anumite obiceiuri in concordanta cu varsta?
Tipul din film murea de cancer, nu voia neaparat sa fie mai tanar. Facea oricum tot ceea ce voia si inainte (mai putin sa manance alune, ca era alergic), deci pe el societatea nu il condamnase la ramolire. De fapt, cred ca in putine societati se mai condamna la imbatranire prematura ca la noi. Avem asa un stil sa imbatranim de tineri, ca si cum doar batranetea este suficient de decenta pentru obrazurile noastre subtiri.
E doar o idee. Mi-am amintit ca si eu sunt deja batrana de acum, dupa anumite standarde, si iar m-au luat nervii. :))