Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 31 iulie 2010

Am supărat un fan al Argeşului

Azi de dimineaţă am supărat un fan al echipei FC Argeş. Unul dintr-ăia vechi, de pe vremea lui Dobrin.

M-am dus în Trivale, să alerg, îmbrăcat cu un tricou al lui Dinamo, cel de campioni, din 2007. După jogging, m-am oprit la fitness, pentru abdomene. Acolo era un bătrânel, care s-a uitat urât la câinii roşii şi mi-a zis: "Tricoul lui Dobrin de ce nu l-ai luat?". I-am zis: "Tricoul lui Dobrin nu ştie să transpire". Omu' s-a supărat, că cică nu mai apreciem valorile, dar eu am vrut să fac un compliment!

vineri, 30 iulie 2010

Ţigări, ţigări, ţigări, ţigări, ţigări...

Asta auzi, fără oprire, dacă treci prin piaţa Ceair! Parcă şi zgomotul vuvuzelelor era mai plăcut... Ţigări, ţigări, ţigări, ţigări, ţigări, ţigări... Te înnebunesc! Şi nu numai un ţigan, ţigan, ţigan, ţigan, ci toţi fac aşa. Îţi vine să iei doar ca să scapi de gura lor, chit că eşti nefumător!

Vlădescule, dă-le cartonaşul roşu pentru sfidare, tragere de timp, faulturi repetate ale bugetului statului şi transferuri ilegale de marfă!

Săracii comisari ai Gărzii, ce greu le-o fi să îi găsească pe evazionişti

joi, 29 iulie 2010

Jocurile Foamei



Şi când te gândeşti că nu aveam de gând să le citesc... Jocurile Foamei şi Sfidarea, primele două părţi din trilogia Jocurile Foamei, a lui Suzanne Collins, mi-au fost recomandate de Oana, care mi le-a şi împrumutat. Am citit sinopsisul de pe coperţi şi nu prea m-a atras. Acolo zicea ceva de o acţiune ce se petrece în viitor, într-un ţinut denumit Panem, care se află cam pe unde e America de Nord acum, ţinut care a rămas după ani întregi de inundaţii şi catastrofe. Mie nu prea-mi plac poveştile astea fanteziste, sunt de părere că dacă e să ne ia dracu', ne ia de tot, nu rămân pe pământ doar nişte privilegiaţi.

Apoi, se vorbea despre nişte adolescenţi luaţi cu forţa şi aruncaţi într-o întrecere sângeroasă, urmăriţi de camere tv şi în urma căreia rămâne doar un câştigător, supravieţuitor. Tocmai văzusem pe HBO un film asemănător, care nu mi-a plăcut. Dar am zis, what the fuck, am cerut cărţile, hai să le citesc...

Le-am început sâmbătă pe la prânz. Sâmbătă seara, pe la 10, mi-am dat seama că nu am mâncat nimic şi nu m-am dat jos din pat! M-am culcat şi m-am trezit duminică la 6, ca să reiau lectura. Eram atât de nerăbdător! Am citit până pe la 14, când am plecat în oraş, apoi am citit din nou până la 3 noaptea, când am adormit cu cartea în mână. Iar luni de dimineaţă, tot la 6, tot fără ceas, pentru ultimul asalt de 100 de pagini din cele 1100 ale celor două volume! Deci wow, ce cărţi!

Nu am fost atras niciodată de o asemenea povestire! Subiectul e interesant, dar rămân la părerea că nu e pe gustul meu. Dar cum povesteşte autoarea, Suzanne Collins, rămâi mască! Te ţine permanent în priză! Dacă şi Stephenie Meyer a spus că aşa ceva nu i s-a întâmplat niciodată!!! Nu am cuvinte să exprim cât de bine sunt scrise cărţile!

Povestea e cam aşa: o adolescentă de 16 ani, Katniss Everdeen, este aleasă să participe la aceste Jocuri ale foamei, nişte întreceri la care sunt aleşi cu forţa 24 de tineri din cele 12 districte ale Panemului. De fapt, la tragerea la sorţi fusese aleasă Prim, sora lui Katniss, dar aceasta se oferă voluntar, fiindcă Prim nu avea decât 12 ani şi era victimă sigură, pe când ea mai ştia să tragă cu arcul, să vâneze... Nevoia a învăţat-o. Alături de ea, din Districtul 12, e ales Peeta, un băiat care dintotdeauna a fost îndrăgostit de Katniss, numai că ea nu avea ochi decât pentru Gale, prietenul ei. Ca să nu mă lungesc, cei doi formează o alianţă. Pentru a înduioşa publicul, cei doi se dau îndrăgostiţi născuţi sub o soartă potrivnică. Şi reuşesc să biruie în arenă, după nişte aventuri care te ţin cu sufletul la gură.

Problema e că ce au făcut ei, au sfidat Capitoliul (puterea), şi de aceea, în volumul al doilea, conducătorii Panemului fac tot ce pot ca să-i distrugă, să-i omoare, şi nu să-i cinstească la fel ca pe nişte învingători, aşa cum era normal. Şi pentru ca să le iasă planul, Capitoliul îi cheamă (obligă) pe amândoi să participe şi la anul, la o nouă ediţie a Jocurilor Foamei, deşi aşa ceva era la limita regulamentului. Problema e că Peeta şi Katniss erau deja iubiţi de întregul popor asuprit al Panemului, iar cutezătoarea lor poveste de dragoste le dăduseră fiorii unei revoluţii, unei revolte. Prin ceea ce fac, prin felul cum se descurcă şi anul acesta în arenă, prin dragostea cu care sunt înconjuraţi de ceilalţi competitori, Katniss şi Peeta devin simbolurile revoluţiei, care va fi descrisă în ultima parte a trilogiei. De-abia aştept să apară! În engleză se numeşte Mockingjay şi va ieşi în SUA pe 24 august.

Singurul lucru care m-a deranjat puţin a fost că această trilogie e scrisă pentru adolescenţii de până în 18 ani. Probabil Suzanne Collins a vrut s-o întruchipeze în Katniss Everdeen pe Ioana D'Arc, am văzut multe asemănări, o Ioana D'Arc mult mai modernă, cu mai multă priză la publicul adolescentin de acum. Chiar m-a distrat că fata spune, la un moment dat, despre o altă fată că "era cam vârstnică, avea 35 de ani"!!! Super! Şi de multe ori, povestirea e naivă, dar merge...

Ce să mai, o carte pe care o recomand tuturor!

miercuri, 28 iulie 2010

Câinii, tot câini...

Şi fiindcă tot am vorbit de câini, să latru ceva şi despre câinii mei roşii...

În primul rând nu pot să-mi ascund satisfacţia că, în sfârşit, Dinamo şi-a luat antrenor! Bine dracu' că ieşi Borcea la pensie, că ne mai chinuia cu alte experimente de mâna a doua, gen Bonetti, I şi F Marin, Ţălnar, Augustin, Orac sau mai ştiu eu cine! Dacă a lipsit în mod evident ceva în ultimii trei ani, a fost tehnicianul de valoare. S-a şi văzut în prima etapă, cu Astra, cum Andone a întors jocul, făcând mutările care trebuiau. În plus, cu nea Ando la echipă, s-au potolit şi petrecăreţii. Cel puţin deocamdată...

Prinţul Cristea, imperial în primele meciuri. I-a revenit pofta de joc, a slăbit mult şi pune piciorul tare! E clar, tot mâna lui Andone. N'Doye parcă e şi el mai altruist, parcă şi el a dat ceva jos, că de la stat în discotecă se depune grăsime... În sfârşit am scăpat de polul negativ al echipei, Zicu, dar şi de Niculescu. Sincer, ambii îmi erau foarte dragi, dar nu mai ajutau echipa, mai mult o încurcau.

Ce nu înţeleg eu, şi se leagă cu ce am scris în titlu, e cum mama dracului nu reuşim să ne întărim exact acolo unde am avut probleme mari în ultimii trei ani: în poartă şi în apărare. A trecut vara şi nu am fost în stare să luăm un portar valoros! Am rămas să ne bazăm pe Curcă, ce are aceeaşi valoare cu numele pe care-l poartă! Şi beată, pe alocuri... Dolha e catastrofă, în schimb aducem pe Bălgrădean şi Naumoski, nişte rezerve. Ce naiba mă, nu puteau să-i dea 250 de mii de euro lui Dani Coman şi să renunţe la toţi ăştia patru, care mai mult ca sigur că, împreună, costă mai mult? Şi când îl ai pe Coman, nu-ţi mai trebuie decât un portar de la juniori, rezervă...

Acelaşi lucru şi în apărare... Tot cu Moţi, tot cu Scarlatache, tot cu Homei, tot cu Pulhac, băga-mi-aş, că mă ia capu' din nou... L-au adus pe Helder (foarte bun), dar nu-l pot folosi... L-au adus pe argentinianul Garat, care s-a accidentat... Acum văd că l-au luat pe Bazzi, de la FC Argeş. Bunicel, nu ştiu dacă e de Dinamo, dar merită jucat, chiar dacă nu e el chiar un fundaş central autentic. Dar de ce naiba nu-l iei pe Bazzi din iunie, că era la amărâta de FC Argeş, de ce îl iei după ce începe campionatul? Of, of...

Despre joc... Foarte bun cu Astra! Şi se vede că se poate îmbunătăţi. Mi-au plăcut enorm Torje, Ad. Cristea şi Andrei Cristea, peste ce au arătat anul trecut. Iar acum, cu venirea lui Dănciulescu, sigur ştacheta se va ridica din nou în atac. Speranţe pentru un sezon bun! În campionat, în Europa nu-mi prea fac iluzii...

marți, 27 iulie 2010

Sunt un câine!

În timp ce scriam azi un fel de eseu, am avut o revelaţie! Mi-am dat seama că sunt un câine!

Sunt un câine pentru că încă tânjesc după joacă şi sunt înnebunit după copii.
Sunt un câine pentru că sunt credincios faţă de cei pe care-i iubesc!
Sunt un câine pentru că mă hrănesc dintr-o mângâiere sau un simplu alint, iar dacă el nu vine, aştept cuminte...
Sunt un câine pentru că nu muşc mâna celui care m-a hrănit.
Sunt un câine pentru că toată lumea mă simpatizează, dar nimeni nu mă vrea...
Sunt un câine pentru că fac aport către toată lumea care are nevoie de ajutorul meu.
Sunt un câine pentru că mă las călcat în picioare de toată lumea, fără ca măcar să mârâi.
Sunt un câine pentru că vreau să văd pe toată lumea dând din coadă fericită.
Sunt un câine pentru că pisicile fac ce vor din mine...
Sunt un câine din foarte multe alte motive...

luni, 26 iulie 2010

Spartacus - cartea

E, am terminat cartea aşa cum am promis, încă de a doua zi, dar nu am scris nimic pentru că, aproape imediat, m-am apucat de Jocurile Foamei, de Suzanne Collins. Deci Oau! Oau am zis! În 36 de ore am citit 850 de pagini din cele două volume (Jocurile Foamei şi Sfidarea), am dormit trei ore în noapte şi m-am trezit la 6 dimineaţa ca să continui lecturarea! Cred că am şi visat acţiunea, de-aia nu am putut să dorm normal. Ca să nu mai zic, că după 6 km de alergare azi de dimineaţă, am avut surpriza să constat că mi se oprise apa... Dar despre Jocuri, mâine, probabil, după ce le termin. Dar nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu atât de captivat de o carte!

Ei bine, acum Spartacus... O carte aşa şi aşa. Începe bine, captivant, dar devine la un moment dat plictisitoare. Asta pentru că, în cei patru ani de răzvrătire alături de armata sa, Spartacus conduce şi câştigă zeci de lupte importante, pe care le prezintă autorul în amănunt. Şi te saturi, vorba aia, şi de meciuri de fotbal văzute unul după altul, dar de nişte războaie sângeroase...

În esenţă, cartea nu are aproape nimic de a face cu serialul care m-a captivat atât de tare. Spartacus (cartea) prezintă o perioadă care, probabil, va fi transpusă pe marele ecran în seria a doua, poate şi a treia... Sunt atât de multe războaie... Îmi dau seama asta pentru că atât în carte, cât şi în ultimul episod al serialului, Spartacus se eliberează şi promite că va lupta pentru abolirea sclaviei. Însă, nici cronologic, nici faptic, evenimentele din carte nu se potrivesc cu cele din film.

Dintre principalele neconcordanţe, am reţinut-o pe aceea că în film Spartacus este căsătorit şi o aşteaptă pe soţia lui să vină la Capua, în timp ce în carte el se îndrăgosteşte de văduva dictatorului Sulla, Valeria, cu care va avea şi o fetiţă.

Dintre personaje, doar trei sunt comune: Crixus în film (Crixos în roman), adversarul lui cel mai înverşunat în film, cel pe care l-a deposedat de titlul de Campion din Capua, dar cel mai bun prieten al lui din carte! Cam ciudat... Al doilea e Oinomaos, Dottore din film, adică cel care îi pregăteşte pe gladiatori. Cam acelaşi lucru face şi în carte, numai că în carte e un german get-beget, iar în film e un negru get-beget, ghanez, dracu' ştie ce... Bine, nu că nemţii nu ar fi azi negri, am văzut asta şi la Mondialul de fotbal, dar chiar aşa... Şi al treilea, e Batiatus, proprietarul şcolii de gladiatori de la Capua. Şi aici sunt diferenţe mari, în sensul că în film îl cheamă Quintus, iar în carte Lentulus. În film are rol principal, alături de Spartacus şi de soţia lui, în carte e prezent doar cu numele.

Mă rog, dacă trecem peste aceste mici inadvertenţe, nu pot să nu remarc faptul că există în carte unele momente de-a dreptul emoţionante. Unul dintre ele este cel în care Spartacus se întâlneşte cu Caius Iulius Caesar, pe vremea când acesta avea 22 de ani şi era un viitor consul aspirant. Avea mintea ascuţită şi chiar a încercat să-l convingă pe Spartacus să nu înceapă revolta, fiindcă sclavi nu sunt numai gladiatorii sau oamenii din casele bogaţilor, ci chiar romanii săraci. "Cele patru milioane de cetăţeni romani care nu au nici pâine, nici adăpost, nici veşminte, sunt ei oare liberi? Nu, ei sunt sclavii primului venit care doreşte să le cumpere votul, singura avuţie a acestor muritori de foame. De aceea, libertate este un cuvânt lipsit de interes", i-a spus Caesar. În anul patru de campanie, ultimul, Caesar a refuzat să ia o armată în custodie şi să-l distrugă pe Spartacus, deşi avea abilitatea de a face asta, tocmai pentru că l-a stimat prea mult.

De ce a pierdut Spartacus până la urmă, fiind înfrânt de Marcus Crassus, cel mai bogat roman al vremurilor? 1. Pentru că a fost trădat de o femeie, Euthibyda, cea care s-a răzbunat astfel fiindcă Spartacus nu a vrut să o înşele pe Valeria, iubirea vieţii lui. 2. Pentru că nu a putut ţine în frâu o revoltă internă, după patru ani de campanie grei. Gladiatorii nu au mai suportat să câştige bătălii mici, au vrut să atace cetatea Romei, dar Spartacus s-a împotrivit, ştiind că oricând Roma poate strânge o armată de un milion. El a vrut să destabilizeze imperiul, apoi să-i trimită pe gladiatori în ţările lor (Tracia, Gallia, Carthagina, Germania, etc etc) şi de acolo fiecare să vină cu câte o armată, pe care el s-o conducă. A supus la vot şi a ieşit să atace Roma, iar finalul se ştie: a puerdut şi a murit ca un erou!

vineri, 23 iulie 2010

Moarte cămătarilor şi bancherilor!

A, scuze, trebuia să pun ghilimele... Da' lasă, că merge şi-aşa...

Ieri m-am apucat să citesc Spartacus, cartea! E scrisă de Raffaello Giovagnioli pe la 1850, nu mai ştiu exact şi nu mă puneţi să caut pe wiki ori goo. E foarte mişto, cu parfumul vremii, cu expresii demult prăfuite... Dar nu prea aduce cu filmul, cu serialul pe care l-am urărit pe HBO. Mai multe am să vă povestesc însă mâine, când am s-o termin. Are totuşi fro' 500 de pagini...

Vreau să remarc însă unele chestii extrem de interesante şi foarte actuale cu vremurile noastre de acum. Chestii care probabil o să-l intereseze pe al nostru Geocer. De exemplu, cum marele dictator Lucius Cornelius Sulla Felix a confiscat averile şi a făcut curăţenie, lucruri pe care Geocer le-ar aplauda în picioare, dacă s-ar repeta azi: "În vremea proscripţiilor, a omorât 17 consuli, 7 pretori, 60 de edili, 300 de senatori, 1.600 de cavaleri şi 70.000 de cetăţeni". Cu senatorii mai treacă-meargă, "cavalerii" sunt maneliştii de azi, mai greu cu cetăţenii... Dar dacă sunt băsescieni, atunci nu ar mai fi nicio altă problemă!

Apropo de Senat, acesta era organul suprem al puterii de stat în Roma antică şi îşi trage numele de la latinescul "senex", care înseamnă "bătrân". La origine, în Senat erau aleşi cei mai bătrâni nobili, patricieni. Şi la noi sunt foarte mulţi bătrâni, de până în 30 de ani...

Mi-a mai plăcut o peroraţie a câtorva patricieni (nobili), care erau de fapt prigoniţi de averi, nu aveau aşa de multe avantaje, precum alţi nobili romani. E un dialog foooarte actual, şi acesta:
"- Oare e cineva mai nenorocit decât noi, aceştia, pe care autoritatea legilor atotputernice ne constrâng să ne trăim cei mai frumoşi ani ai tinereţii în sărăcie, chinuiţi de dorinţe nesatisfăcute?
- Cine e mai sărac decât noi, care, prin ironia sorţii, ne-am născut patricieni?
- Nu suntem decât nişte calici înveşmântaţi în togi.
- Nişte asupriţi şi nişte amărâţi nepoftiţi la ospăţul bogatei Republici romane.
- Moarte cămătarilor şi bancherilor!
- Prăvălească-se asupra Senatului fulgerul atotputernic al lui Jupiter, scrum să se aleagă de el!
- Prezentul e jalnic, iar viitorul va fi şi mai jalnic. De ce să trăim de azi pe mâine o viaţă atât de mizerabilă? N-ar fi timpul să ne trezim?"

Super, nu?

Sunt multe de învăţat din această carte. Pe lângă faptul că mi-am reamintit multe dintre faptele de glorie ale armatelor romane, carthagineze, trace sau galle, de numeroşi oameni care au contribuit la crearea Romei şi Italiei moderne, că m-am transpus în istoria glorioasă a Romei şi m-am regăsit în numeroase edificii pe care le-am vizitat recent, înveţi şi foarte multe lucruri pe alături.

De exemplu, ştiaţi că "matroană" nu e un cuvânt urât, ci în Roma era de fapt o femeie măritată, de neam ales? Sau "conclavul", înainte de a fi cel care alege noul papă, era considerat a fi dormitorul secret al matroanelor, în care acestea se retrăgeau pentru a-şi primi prietenii cei mai apropiaţi? Sau că "stadiumul" era de fapto măsură de lungime de 125 de paşi, adică exact cât are un stadion de fotbal în zilele astea?

marți, 20 iulie 2010

Fără titlu

Mă distrează să văd în filmele americane cum scriitorii de acolo îşi încep romanele cu o pagină goală, pe care apare doar titlul viitoarei cărţi. Mă distrează şi mă enervează, fiindcă eu, de când tot scriu la carte, şi de când am terminat-o, nu mi-a venit în cap niciun titlu care să-mi placă. De fapt, aproape niciunul...

Cred că în cei 15 ani de jurnalistică am la activ mii de titluri date. Dar nu şi acum...

UPDATE: Am un titlu. Provizoriu

luni, 19 iulie 2010

Spartacus - filmul


My God! De la Prison Break încoace (bine, nu e mult timp de atunci, dar mă refer doar la primele două sezoane, că restul s-au fâsâit) nu am mai văzut un serial mai tare decât Spartacus! Ce film, ce realizare, ce idei, ce spectacol crud, dar în acelaşi timp uluitor, atrăgător! Am urmărit cu sufletul la gură toate cele 13 episoade ale sezonului întâi, duminică s-au epuizat. A durat destul de puţin, deoarece HBO a difuzat vinerea seara şi duminica în reluare câte două, legate...

Spartacus este povestea unui mare luptător trac (şi nu roman, cum spun cretinii de la Cinemagia), care a fost capturat la porţile Romei şi aruncat în arena cu gladiatori a unui criminal pe nume Batiatus, care era dispus să calce pe cadavre pentru visul de a deveni senator roman. Dintr-un luptător necizelat, sălbatic, Spartacus ajunge campionul din Capua (cea mai mare distincţie), şi ca un gladiator foarte apreciat ce era, graţie stilului senzaţional de luptă, ajunge să ridice Casa Batiatus până aproape de visurile de mărire ale romanului însetat de sânge.

Din nefericire pentru acesta din urmă, face o greşeală şi o omoară pe soţia lui Spartacus (greşeală voită, fiindcă Spartacus dorea să-şi ceară eliberarea în schimbul serviciilor importante aduse). Abia după o perioadă marele gladiator află ce s-a întâmplat soţiei lui şi pune la cale o răzbunare cruntă. În ultimul episod al primei serii, îi omoară pe toţi nobilii Casei Batiatus!

Trec peste faptul că izvoarele istorice îl dau pe Spartacus ca un trac născut pe teritoriul actualei Bulgarii... Filmul e senzaţional, merită văzut, vi-l recomand din tot sufletul. Realizatorii au făcut risipă de scene de sex şi de violenţă, nuditate şi vulgaritate! Iar Spartacus, de fapt necunoscutul actor Andy Whitfield, arată într-un mare fel!!!

Din păcate, criza i-a lovit tocmai pe producătorii serialului, aşa că filmările la al doilea sezon au fost amânate! Asta înseamnă că episoadele, dacă se vor mai face vreodată, vor apărea probabil în 2011...

PS - Nota 10 şi pentru Lucy Lawless, singurul nume cunoscut din serial, nimeni alta decât Xena, prinţesa războinică. Mai bătrână decât în serialul care i-a adus notorietatea, Lucy nu face rabat de la scenele de nuditate şi sex! Iată că fanii Xenei din urmă cu mulţi ani (nu mă număr printre ei) pot în sfârşit s-o vadă pe prinţesă aşa cum a lăsat-o mama natură.

duminică, 18 iulie 2010

Top 10 nefăcute

De mai bine de două săptămâni pun pe hârtie , ca să nu le uit, lucrurile de care n-am avut parte până la vârsta de 35 de ani, pe care aş fi vrut să le fac sau să le am, dar destinul mi le-a refuzat. Unele sunt chestii importante, altele sunt mofturi. Cert e că timpul lor a trecut...

1. N-am văzut America
Ştiu, se spune "Să vezi Parisul şi apoi să mori", dar eu aş fi vrut să trec dincolo de Ocean, pe Tărâmul Făgăduinţei. Întotdeauna mi-a plăcut stilul de viaţă american, nu o dată mi-am dorit să trăiesc acolo. Miami, dacă nu LA...
2. Frăţior pentru Erika
Ca orice tată mare iubitor de fotbal, şi eu aş fi vrut să am un mic fotbalist! Să mă joc cu mingea cu el, să-l duc la stadion, să-l văd... E târziu acum.
3. Nu ştiu să schiez
Bănuiesc că nu e mare lucru, dar mi-am dorit întotdeauna să schiez, să simt plăcerea alunecării pe zăpadă într-un tablou feeric de iarnă.
4. Nu sunt perfect
Am mai scris zilele astea despre perfecţiune. Mi-aş fi dorit, dar nu s-a putut. Poate într-o altă viaţă...
5. Nu mi-am făcut publică invenţia
Am impresia că am descoperit ceva care va salva multe vieţi, foarte multe... Şi nu de ieri, de azi, ci de mai bine de 15 ani! Dar de unul singur nu pot demara cercetări, şi nici nu am găsit pe cineva care să fie interesat. Ceva-ceva am făcut eu şi a dat rezultate. Am amintit de ea în cartea pe care azi-mâine o termin, dacă îi sare cuiva în ochi, e OK
6. N-am forţă în mâini
Niciodată nu am reuşit să rup un măr în două, să ţin o minge de fotbal într-o singură mână, prinsă între degete... Abia dacă reuşesc cu una de handbal. Mi se pare ciudat, fiindcă nu sunt chiar un amărât fără putere...
7. N-am perciuni
Este una dintre durerile mele adolescentine, care s-a prelungit în timp până azi. Nu mi-au crescut niciodată perciuni, iar barba mea e o glumă, parcă am 15 ani, aşa creşte. Cel mai mult mă enervează când mă tund şi arăt ca dracu' fără perciuni
8. Mi-am ratat cariera
În copilărie visam să fiu poliţist. Chiar şi acum, dar e prea târziu. Aş vrea să împart dreptatea în lume, pe străzi să asigur ordinea, să dau amenzi şi să fiu incoruptibil. Sunt penibil, nu?
9. N-am sădit niciun copac
Nu ţin cu tot dinadinsul să ridic o casă, ca-n zicala celebră, dar un copac aş fi dorit să-l plantez. Măcar unul... Din fericire, se pare că e singurul lucru pe care mai pot să-l fac, dintre toate cele enumerate mai sus.
10.
A zecea există, dar e secretă, o ţin pentru mine...

Concurs de împuşcături


Our dear Oana anunţă pe blogu' ei un concurs de scenarii poliţiste (aşa îmi place mie să gândesc o carte, ca un scenariu de film). Mai exact, Romanian Crime Writers Club şi Crime Scene Publishing organizează un concurs de romane poliţiste pentru scriitorii începători, am înţeles eu, că doar n-o să ne batem în pix cu George Arion sau Oana Stoica Mujea...

Cine e interesat, poate intra pe aici şi citi regulamentul, mai exact ce trebuie făcut. În mare, trebuie să tastezi o idee, s-o înveleşti în carte, nu în ziar, s-o trimiţi până pe 15 octombrie de pe o adresă mai de Doamne-Ajută Oanei pe mail, că dacă nu, intră în Spam şi te rade cum rade Lala criminalii, apoi aştepţi să vezi dacă ai câştigat.

Scrisăi de concursu' ăsta, că mă înscrisăi şi eu, deocamdată verbal... Practic, mai la toamnă, cu temele făcute... Altfel nu aminteam o iotă, că doar nu a dat şi Oana vreo cafea până acum, de când ne cunoaştem, ca să-i fac reclamă!

sâmbătă, 17 iulie 2010

O culme şi-o întrebare

Care e culmea somnului?
Să fii singur într-un apartament cu trei camere, cu două paturi mari şi să dormi pe canapea! Acum mă doare spatele de mor!

Întrebare:
Dacă cineva te întreabă "Ce faci" la telefon, trebuie să spui ce faci în momentul ăla, sau să răspunzi "Bine"? Că mereu când mă sună cineva şi spun "Bine", mai aşteaptă şi altceva, nu continuă convorbirea... În schimb, dacă mă apuc să spun ce fac, i se pare total neinteresant...

vineri, 16 iulie 2010

Susţin sinuciderea şi îi înţeleg pe sinucigaşi

Ok, probabil sunt ultimul care mai scrie de cazul Mădălinei Manole, dar din ce am citit pe blogurile prietenilor şi cunoscuţilor, se pare că voi avea o opinie total diferită.

În ziua morţii Mădălinei nu am vrut să mă uit la televizor. Am anticipat că Boc şi Băsescu vor fi lăsaţi să respire, dar nu credeam că RTV şi A3 vor miza atât de mult pe subiectul sinuciderii Mădălinei, mai mult chiar decât OTV-ul. Aşa că a doua şi a treia zi am urmărit foarte multe discuţii pe tema asta. Bune, mă bucur să văd că jurnaliştii de la cele două televiziuni nu s-au stricat de tot.

Eu am însă o opinie separată. Eu o înţeleg pe Mădălina, aşa cum îi înţeleg pe majoritatea sinucigaşilor. Să fie clar, o persoană cu pregătirea şi experienţa de viaţă a Mădălinei a cântărit foarte bine gestul pe care l-a făcut. A ajuns la concluzia că nimic nu o mai poate întoarce din drum, fiindcă până atunci nu a fost nimeni care să-i pătrundă în suflet, în minte, care s-o înţeleagă, cu care să discute.

Sinucigaşii "gen Mădălina" sunt nişte persoane perfecţioniste. Ca şi ea, şi eu am tins şi tind către perfecţiune. Am realizat că nu se poate ajunge acolo, din cauza lumii şi a persoanelor imperfecte lângă care ne învârtim. Dar asta nu înseamnă că ne abandonăm ţelul. Atunci când intervine o ruptură, o cădere emoţională, o imperfecţiune lângă noi, avem nevoie de susţinere, de orice fel: dragoste, o vorbă bună, înţelegere. Dacă nu vin, suntem pierduţi şi depinde doar de factorii psihologici dacă facem pasul sau nu. Atenţie, nu vorbesc prin prisma unui sinugicaş, ci a celui care vrea ca totul în jurul lui să fie perfect.

Am auzit tot felul de aberaţii: că a fost egoistă, că nu a fost un om tare... Ba eu zic exact invers: nu a fost deloc egoistă, egoişti sunt cei care nu s-au gândit să-i ofere Mădălinei ceea ce avea nevoie, dar şi cei care gândesc acum "Ne-a lăsat să ne chinuim fără ea". Adică, dacă nici asta nu e dovadă de egoism... Nu a fost tare? Ba a fost prea tare! Câţi dintre noi nu s-au gândit măcar o dată că sinuciderea le-ar putea rezolva problemele? De ce nu au făcut-o? Pentru că nu au fost suficient de puternici pentru a duce la final gestul. Adică slăbiciune, ceea ce la Mădălina nu a fost cazul.

De ce Mădălina?
Mădălina Manole a fost o femeie care a avut nevoie să i se spună cât de bună, cât de frumoasă, cât de, cât de... Da, există astfel de oameni, care îşi hrănesc optimismul şi energia de viaţă din simple aprecieri. Şi eu sunt, din păcate nu am parte de ele, şi de-aia am o mină tristă. Dar hei, am învăţat să trec peste asta... Mădălina s-a iubit prea mult. Sunt persoane care spun că l-a lăsat pe puiuţul ei de un an şi ceva singur. Dar (aici s-ar putea să-i supăr pe fanii Mădălinei) v-aţi întrebat de ce Mădălina a avut copil abia la 41 de ani? Fiindcă a vrut să aibă ea parte de viaţă, să nu fie încurcată de un copil. Bun... A ajuns la 43 de ani, lumea nu o mai complimenta fiindcă a ei carieră era pe final, aşa că în acest moment avea nevoie de sprijin. S-a simţit dintr-odată urâtă, hâdă, ceea ce nu era deloc adevărat, chiar şi la vârsta asta Mădălina era o frumuseţe. Dar nu a fost cine să i-o spună. Probabil că soţul o iubea foarte tare, dar nu a ştiut să vorbească cu ea, s-o aprecieze.

Ştiţi ce mor eu? Urăsc replicile "Eu te iubesc aşa cum eşti". E cel mai urât lucru posibil să-i spui partenerului. Mădălina voia să fie frumoasă, trebuia să i se spună lucrul ăsta. Dacă soţul nu a ştiut, şi i-a dat o replică precum cea de mai sus, i-a întărit Mădălinei ideea că, într-adevăr, e o persoană urâtă.

De ce eu?
Chiar, de ce m-am băgat şi eu în povestea asta? Fiindcă o înţeleg pe Mădălina. Toată viaţa am vrut să fiu perfect, să fie pace în jurul meu, să mă înţeleg la perfecţie cu toată lumea, să am o familie perfectă, etc etc. După ce soţia mi-a zis să-mi iasă din cap prostia asta, fiindcă ea nu poate fi perfectă, mi-am dat seama că tot universul meu va avea multe imperfecţiuni. Şi acum muncesc să arăt ca Spartacus, şi acum mă chinui să fiu un tată perfect, şi acum vreau ca toată lumea să fie mulţumită şi fericită lângă mine, dar de multe ori nu-mi iese. Şi atunci, îmi vine să-mi iau câmpii, mă consum foarte tare, mă uzez pe interior, poate pe nedrept. Şi da, mă gândesc să plec, cel puţin până pe Marte! Nu sunt perfect, dar vreau să fiu. Însă trebuie să fiu ajutat. Aşa a gândit probabil şi Mădălina...

De ce alţii?
Acum vreun an a fost cazul fiului milionarului Axinte, care s-a sinucis la vreo 20 şi ceva de ani. La fel ca şi acum, aceleaşi întrebări idioate: "De ce, că la banii lui...". Bun, avea bani, putea să-şi cumpere orice, maşini, hoteluri, excursii, femei, bărbaţi, maimuţe... Un singur lucru nu putea cumpăra: o discuţie sinceră cu un prieten. E foarte greu să găseşti un prieten. Părinţii erau şi ei în lumea lor de lux, dar copiii au nevoie şi de dragoste, nu numai de bani. Oamenii nu sunt toţi la fel, sunt unii mai sensibili, unii care vor lume perfectă, nu dictată de tirania interesului, banului...

Concluzia
Am scris din inimă şi poate fără prea multă coerenţă. Viaţa este cel mai complex lucru şi cu greu poate fi înţeleasă. Omul, la fel: e o entitate cu extrem de multe sentimente, obiceiuri, calităţi. Nu poţi cere unui apropiat de-al tău să fie ca tine, fiindcă nu va putea niciodată. Uneori poate nici nu vrea... De-aia spun mereu că într-o relaţie trebuie să existe înţelegere, compromisuri şi susţinere. Nu încerca să înţelegi pe cineva, acceptă-l aşa cum e. Câteodată, eu nu mă înţeleg nici pe mine, dar să mă mai transpun şi într-un Cristian Andrei... Şi, mai ales, nu judeca un om! Nici măcar pe unul care şi-a luat viaţa. Dacă ai cu ce, ajută-l! Întreabă-l de ce e trsit şi încearcă-i să-i cucereşti mintea, nu inima. Eu, unul, aşa aş face cu oricine m-ar solicita, fiindcă ştiu cât e de greu să vrei să te descarci şi să nu ai cui!

miercuri, 14 iulie 2010

E vina lui Tom Hanks!

Ştiţi cine e de vină pentru atacurile teroriste ale Al Qaeda din 1998 şi până azi? Da, americanii, fiindcă l-au inventat pe Ossama Bin Laden, dar fizic... Cine e de vină? Nu ştiţi? Nici eu nu ştiam până luni noaptea, când am văzut senzaţionalul film Charlie Wilson's War (Războiul lui Charlie Wilson) pe HBO! Ei bine, vă spun eu, dacă nu aţi urmărit filmul: Tom Hanks! Cu puţin ajutor de la Julia Roberts...

N-am văzut filmul de la început, am pierdut ceva din el, dar oricum, nu ceva semnificativ din ce avea să urmeze. Am pierdut probabil prezentarea congresmanului Charlie Wilson, ajuns şef peste comisia de buget a Statelor Unite, şi rămas acolo înfipt bine timp de cinci mandate. Din postura asta a alimentat CIA cu milioane de dolari, susţinând atât acţiuni legale, cât şi ilegale. Printre astea din urmă se numără şi sprijinirea rebelilor afgani în lupta cu ruşii, la începutul anilor 80.

La rugămintea Juliei Roberts, o susţinătoare a drepturilor mujahedinilor din regiune, Tom Hanks face o vizită în Pakistan, ţară asociată Afganistanului împotriva ororilor ruseşti. Nici nu ştie de ce s-a dus acolo, a făcut-o doar fiindcă tipa îi dăduse pizdă într-o noapte. Rolul lui Hanks e criminal, e de nebun! Acolo, preşedintele Pakistanului îl ia tare şi îi reproşează că oferă ajutor doar cinci milioane de dolari pentru înarmarea rebelilor afgani, mult prea puţin pentru a lupta cu Rusia cea mare şi tare. Prins la mijloc, Hanks promite dublarea bugetului, dar încet încet e prins şi el şi, cum nzu-i suferea pe comunişti, ajunge cu mari eforturi la 30 de milioane, apoi 40, apoi 100, apoi 500 şi, într-un final, reuşeşte să-i alunge pe ruşi din zonă, contribuind la pregătirea militară şi la înarmarea cu cele mai tari arme de distrugere în masă, a afganilor.

Acum ştim pe cine să dăm vina!

luni, 12 iulie 2010

Amintiri cu "El campiones del mundo"

O să închei aici postările despre Campionatul Mondial de fotbal, cred că v-am plictisit destul... Toată lumea ştie că am ţinut cu Olanda, sentimental, la acest turneu final, dar nu-mi pare rău că a câştigat Spania, mai ales că a demonstrat că are valoare. Şi, tot sentimental, sunt puţin legat şi de iberici...

De la EURO

Primul lucru care-mi vine acum în memorie, gândindu-mă la "furia roja", este şansa deosebită pe care am avut-o în anul 2008 să-i văd de aproape pe cei ce aveau să devină campioni europeni, atunci, şi campioni mondiali, acum. Eram la EURO 2008 şi, într-o zi nu aveam ce face, aşa că mi-am propus să văd meciul Spania - Rusia de la centrul de presă de la Innsbruck, primul al lor de la acest turneu final. Fusesem împreună cu colegii şi prietenii mei Radu Restivan, Cosmin Dan şi Cătălin Tudose la antrenamentul echipei naţionale de la St. Gall, cel în care s-a accidentat Marica, imediat după ce făcusem 0-0 cu Franţa. Fiindcă Radu şi Cătălin aveau acreditări la meciul Spaniei cu ruşii, eu şi cu Cosmin am decis să mergem şi noi.

Neavând acreditări, nu aveam dreptul să intrăm pe stadion, dar puteam să stăm la impresionantul centru de presă. Am ajuns acolo, agitaţie mare, ca de obicei. Eu, destul de lejer şi nestresat, observ o mulţime de elicoptere care survolează stadionul din Innsbruck şi ies afară, curios să văd dacă s-a întâmplat ceva. Unul dintre ele tocmai aterizase pe un teren de antrenament şi lumea a zvonit că a sosit Abramovic, aşa că m-am dat mai aproape. Nu foarte mult, pentru că era multă securitate... Poliţişti înarmaţi, câini, agenţi, etc...

Mi se pare neinteresant, aşa că plec de acolo. Ocolesc centrul de presă, fiindcă vreau să văd atmosfera de la porţile stadionului. Chiar în acel moment, autocarul Spaniei trage exact lângă mine, dacă nu eram atent, şoferul mă putea călca! Jur pe ce am mai scump că nu mint! Şi din el încep să se dea jos vedetele, în frunte cu antrenorul Aragones. Plecasem nepregătit, aşa că nu le-am făcut poze, dar au trecut fix prin faţa mea! Mi-aduc aminte că David Villa era un puştiulică, e scund şi firav, la fel ca şi Xavi. Villa asculta muzică la căşti... Torres a păşit cu ochii în pământ, foarte concentrat, spre deosebire de Puyol, care parcă voia să salute pe toată lumea... Numai că eram decât eu acolo, plus o cameră de luat vederi, care transmitea pe stadion, în direct, sosirea viitorilor campioni europeni! Casillas, cu capul sus, apoi mi-i mai amintesc pe David Silva, frumuşelul, pe negroteiul ăla, am un lapsus, dar o să mă uit pe net imediat, şi pe Guiza, el care în 2008 fusese golgheterul campionatului spaniol şi care s-a transferat după EURO la Fenerbahce!

Doamne, ce meci a fost! Eu ca eu, că l-am văzut la televizor, dar auzeam freamătul tribunelor LIVE, un sentiment tare ciudat, dar Radu nu o să-l uite niciodată, am curaj să pun pariu pe orice! Asta pentru că l-a prins o ploaie pe teren, de nu mai ştia pe unde să se adăpostească! 4-1 a fost atunci pentru spanioli, după un meci incredibil! Villa bineînţeles că a fost uluitor, a reuşit să dea trei goluri atunci!

După câteva zile, am văzut şi eu Spania pe viu, jucând la Mondial, în meciul cu Suedia. Atunci eram mai mult cu Zlatan al meu, care a şi dat gol, (2-1 pentru Spania), ca să nu mai spun că ultimul meu meci la care am fost acreditat la EURO, înainte de a mă întoarce acasă, a fost cel de la Salzburg, 2-1 cu Grecia!

O tempora, ce amintiri frumoase!

UPDATE - negroteiul e Marcos Senna

Jurnal Mondial (8)

S-a terminat totul cu victoria Spaniei! La ora asta, nu mai e o noutate, băieţii au ajuns la Madrid şi prezintă trofeul spaniolilor. Cinste lor, au câştigat pe merit, deşi şi olandezii ar fi meritat, la rândul lor. Doar aveau şase victorii consecutive!

Finala a fost destul de urâtă, dar a fost salvată de multele ocazii ieşite din nimic şi de încrâncenarea cu care s-a jucat. Parcă, totuşi, prea tacticizat, prea multe poliţe de plătit, prea dure faulturile, prea multe întreruperile. Iar Howard Webb nu a avut ce face, a încercat el să evite să iasă în evidenţă, i-a iertat pe vreo trei de cartonaşele roşii, dar mai mult nu a avut ce face. Iniesta va intra în istorie, la fel ca şi naţionala Spaniei.

Acum se trag concluziile. Eu le-am tras de ieri. Văd că Forlan a fost desemnat jucătorul turneului final de către FIFA. Dacă nu mă grăbeam şi vedeam şi finala, acolo unde Puyol şi Robben au cam dezamăgit, aş fi mers şi eu probabil pe Forlan, pe care eu l-am pus pe locul 3. Casillas, portarul turneului, Muller, gheata de aur si cel mai bun tânăr jucător... OK, sunt toţi în echipa mea de vis, pe care FIFA nu a dezvăluit-o încă.

Însă, eu am stat şi m-am gândit la nişte superlative... mai altfel. Le-am scris în ordinea în care mi-au venit în minte. Iată ce a ieşit!

1. Vuvuzela Mondialului: arbitrul italian Roberto Rosetti
Care ne-a făcut un bine şi s-a retras din activitate. Ştiam eu că e penibil, s-a făcut de râs peste tot, în Italia, în Liga Campionilor. Numai că acum şi-a desăvârşit opera. A acordat gol perfect valabil Argentinei în meciul cu Mexic, deşi a văzut reluarea ofsaidului în care se afla Tevez pe ecranele stadionului! Dar cea mai tare fază, pe care nu ştiu câţi au văzut-o, a fost alta: a fluierat lovitură liberă pentru pume, de la vreo 40 de metri. Prostu' satului se apucă să numere nouă metri, ca acolo să se aşeze zidul mexicanilor, numai că mexicanii nu fac zid, şi stătea dobitocu' şi aştepta!!!

2. Vedeta Mondialului: Paul Octopus
Nu, nu-l căutaţi în loturile echipelor participante la turneul final, e caracatiţa care a nimerit opt rezultate exacte din opt posibile! Asta e moartea caselor de pariuri, poate şi de-asta nemţii s-au hotărât s-o scoată la pensie!

3. Teroristul Mondialului: Cristiano Ronaldo
CR7 a ameninţat de mai multe ori integritatea spectatorilor, cu trasoarele lui, care nici măcar la rugby nu ar fi avut succes. Ce să mai, preferatul meu a fost penibil, toate loviturile lui libere au mers în tribună!

4. Piaza rea a Mondialului: Mick Jagger
Un fel de zbârcă... A venit să încurajeze naţionala Statelor Unite în meciul din optimi cu Ghana, şi i-a purtat ghinion. A doua zi, a venit să facă galerie Angliei, cu Germania, şi rezultatul se ştie. Şi-a luat o pauză, dar omul e perseverent: a venit la meciul Braziliei cu Olanda, ca mare fan al cariocas! Ha, ha, ha!

5. Handbalistul Mondialului: Luis Fabiano
Ce Maradona, ce Henry! Brazilianul i-a făcut pe toţi, cu cele două henţuri ale lui, pe care le-a făut cu o mare nesimţire, la faza golului marcat Coastei de Fildeş!

6. Premiul "Adrian Mutu": Wayne Rooney
Ca nu cumva să se îngraşe în această vară, starul lui Manchester United s-a gândit să meargă în Africa de Sud, să alerge puţin pe nişte stadioane, alături de colegii lui de la naţionala Angliei. Şi, ca orice vedetă care se respectă, nu a scăpat momentul să-şi înjure fanii!

7. Premiul Jabulani: Lionel Messi
Bineînţeles, i se acordă acest premiu argentinianului minune pentru cele mai ameţitoare trasee de pe teren! Nu ştiu cum să făcea, că nu se întâlnea deloc cu mingea, iar atunci când o făcea, Jabulani sărea din Messi ca din colţul Messei!

8. Premiul "What the Fuck": Nicholas Anelka
Premiul se putea numi şi altfel: Fuck You, Fuck your Ass, Dumbass şi altele!

9. Trofeul "Waka-waka": Cristi Borcea!
Indiferent de ce meciuri erau la Campionatul Mondial, Shakira de România a fost cap de listă la buletinele de ştiri ale televiziunilor de sport. Normal, când Jiji Berbecali e pus cu botu' pe labe de Pitzi, trebuia să fie acoperite ştirile cu ceva. Mă întreb, dacă Ando îl reduce şi el la tăcere pe Borcea, iar Iancu de Timişoara se cară de la Timişoara, cum vor scăpa jurnaliştii de sport ai noştri din această adevărată tragedie? Probabil vor fi nevoiţi să scrie şi să vorbească despre fotbal!!! O, nu, ce dramă!

duminică, 11 iulie 2010

Jurnal Mondial (7)

Germania - locul 3, Uruguay pe 4, Paul - clarvăzător mondial! Meci super-mişto, ca aproape fiecare finală mică, în care combatantele joacă cel mai frumos fotbal pe care-l ştiu, asta după ce au scăpat de emoţiile şi încrâncenarea meciurilor eliminatorii de la Campionatul Mondial. Forlan, din nou uluitor, nemţii, o maşină de fotbal, Suarez, al meu fluierat la fiecare atingere de balon, probabil pentru că a contribuit la eliminarea Ghanei... Per total, o seară agreabilă, penultima de la acest turneu final, care a trecut aşa de repede...

Acum ne pregătim pentru marea finală. Toată lumea mă întreabă cu cine o să ţin, ştiind simpatiile mele pentru ambele formaţii. Voi fi neutru, dar trebuie să recunosc că, la final, mă voi bucura mai mult pentru victoria Olandei, decât aş face-o pentru Spania. Până la finala de diseară, am să vă ofer echipa Campionatului, văzută de mine, dar şi jucătorul turneului. Nu ştiu dacă FIFA a anunţat oficial echipa Mondialului, nu am mai monitorizat ziarele, dar nu ar trebui să fie prea diferită de a mea:

Casillas (SPANIA) - Van der Wiel (OLANDA), Puyol (SPANIA), Friedrich (GERMANIA), Coentrao (PORTUGALIA) - Robben (OLANDA), Schweinsteiger (GERMANIA), Forlan (URUGUAY), Sneijder (OLANDA) - Muller (GERMANIA), D. Villa (SPANIA).

Acum, câteva explicaţii pentru alegerile mele:

Pentru postul de portar, Casillas a avut de câştigat fiindcă a apărat penalty-ul acela important din meciul cu Paraguay şi a dat încredere echipei mereu. A primit puţine goluri şi e deja un nume consacrat. Mi-au mai plăcut în mod deosebit Neuer (Germania), o adevărată surpriză, nici nu auzisem de el, dar şi uruguaianul Muslera, asta până ce a greşit la două dintre cele trei goluri primite în finala mică.

La fundaşi dreapta l-am preferat pe jucătorul Ajaxului în dauna lui Sergio Ramos, ambii au avut un turneu bun. Dar deh, Ajax e mai tare decât Real, cel puţin sentimental... Şi mi-a mai plăcut Maicon, trebuie să recunosc, deşi până acum îmi era tare antipatic acest brazilian. E bun, ce să mai...

Fundaşii centrali au greşit mult, foarte mult, aşa că nu am reţinut prea multe nume. În afara celor doi, trimişi în echipă, a mai impresionat brazilianul Lucio. El mereu e cu un cap peste toţi.

Poate surprinde puţin alegerea fundaşului stânga, portughezul Coentrao. Adică de ce unul, care nici nu a depăşit faza optimilor? Ei bine, pentru că va fi un mare nume în fotbalul mondial, e tânăr şi de mare, mare viitor. Mi-a plăcut puştanul, l-a eclipsat pe marele şi absentul Cristiano Ronaldo. Îi mai reţinusem pe Heintze (Argentina) şi Van Bronckhorst (Olanda).

Trecem la mijlocaşi. Din ce am văzut, la acest turneu final antrenorii naţionalelor tari au preferat un sistem de joc cu doi închizători şi doi mijlocaşi ofensivi, în timp ce în atac s-a mizat pe un singur atacant de careu. Adică 4-2-3-1. Chiar şi Spania lui Del Bosque a surprins, preferând sistemul ăsta. Eu, însă merg pe un sistem mai omenesc, 4-4-2, e adevărat că foarte ofensiv. Nu ştiu dacă ar exista antrenor în lume care să rişte să joace aşa...

Mijlocaş dreapta: hmm Robben şi vreo trei locuri libere după el...

Mijlocaş de acoperire: Neamţul a rupt tot, dar puteau fi în echipă, alături de el, dacă preferam sistemul de joc al acestui turneu final Xabi Alonso (Spania) şi Mascherano (Argentina).

Pentru postul de mijlocaş central am riscat puţin să fiu criticat. L-am ales pe Forlan, pentru că el a distribuit enorm de multe baloane, a fost pentru Uruguay nu numai marcatorul perfect, ci şi mintea de la centrul terenului. Nu pot să spun însă că nu mi-a plăcut şi Ozil (Germania) sau Xavi (Spania).

Mijlocaş stânga: Sneijder! Ceva-ceva a mişcat şi Robinho (Brazilia), dar nu la nivelul ăsta...

Atacanţii au punctat cel mai mult la nivelul artistic. I-am ales pe Villa şi Muller, dar foarte bine puteau intra în echipă şi Klose (Germania), Suarez (Uruguay), Tevez (Argentina) sau Gyan (Ghana).

Cam asta despre echipa turneului. În ceea ce priveşte jucătorul Mondialului, aş fi aşteptat să văd şi marea finală, din seara asta, pentru că oscilez încă între Carles Puyol (Spania) şi Arjen Robben (Olanda). Puyol a fost imperial tot turneul, a jucat cu o încrâncenare incredibilă şi, atenţie, vine după vreo 80 de meciuri în tot anul, în toate competiţiile! Golul cu care a calificat Spania în finală, cel marcat în meciul cu Germania, nu a contat prea mult pentru formarea opiniei mele, mă gândisem la el dinainte. În schimb, Robben se vede că e mare, mare fotbalist. Nu a jucat în primele două partide din grupă, a intrat decât vreo 30 de minute în al treilea, dar din faza optimilor a impresionat. Rău! E cel mai bun de la acest turneu final!
Un singur lucru e cert. În acest clasament al celor mai buni jucători de la Mondial, pe locul 3 al podiumului e Diego Forlan. Mare fotbalist şi el!

Ok, cam asta a fost, cu clasamentele. Ne vedem mâine, pentru un ultim comentariu cu impresiile despre finală.

vineri, 9 iulie 2010

Mârlănii

Aveam impresia că Prosport şi Gazeta Sporturilor, în ciuda faptului că sunt două cotidiane concurente, se respectă. Aşa credeam eu, că fiecare încearcă să-şi câştige cititorii prin valoare, prin promptitudine, prin interesul acordat iubitorilor fotbalului, nu alt fel de interes. Cel puţin, cu mine aşa au făcut. De exemplu, dacă e să vreau să citesc ediţia tipărită a unui ziar de sport, prefer Prosportul, fiindcă nu urmăreşte senzaţionalul cu orice preţ şi, mai ales, nu inventează la greu, aşa cum face Gazeta. În schimb, dacă vreau să citesc online ştiri de actualitate, rar intru pe Prosport.ro, ci prefer Gsp.ro.

În ultima săptămână însă, am fost scârbit la greu de cei de la Gazeta. Dacă greşesc şi nu sunt la zi cu evenimentele, vă rog să mă scuzaţi şi să mă trageţi de mânecă. Ce s-a întâmplat? Prosportul, prin canalele de promovare de care dispune, a anunţat timp de vreo săptămână că pe data de 1 iulie va ieşi cu o ediţie 3D, premieră pentru România. Apoi au făcut din ce în ce mai agresiv mesajul, până când nu se mai auzea decât "Prosport, singurul şi primul ziar din România care are ediţie 3D". Cu doar două zile înainte de 1 iulie, ce credeţi? Gazeta anunţă că pe data de 1 iulie, va fi primul cotidian din România care va ieşi 3D! Păi cum? Şi Prosportul? Asta e, ambele au ieşit pe 1 iulie, ambele s-au promovat pe televiziuni cu meritul de a fi primul! Ciudat! Or fi ştiut ei ceva, probabil că diferenţa la ieşirea din tipografie a fost de doar câteva secunde, insesizabile.

Mârlănia abia acum urmează. Mie-mi place Gazeta în aceeaşi măsură, nu vreau să aud cârcotaşii că aparţine trustului Motanului, pe care-l urăsc sincer... Sportul nu are de-a face cu politica şi interesele lui Felix aici. Chiar în ziua de 1 iulie, Prosport anunţă în ediţia sa că va recidiva cu 3D-ul pe data de 12 iulie, adică după terminarea Campionatului Mondial. Şi, normal, urmează din nou promovarea agresivă... Ce face Gazeta? Ieri anunţă că vineri, 9 iulie, adică azi, va fi singurul ziar care va reedita ediţia 3D de acum o săptămână. Şi chiar a făcut-o! Numai din dorinţa de a le-o trage celor de la Prosport. M-au scârbit până la vomă!

Şi totuşi, care e şmecheria cu 3D-ul? Mi se pare o porcărie imensă! Doar pentru a vedea nişte poze extraordinar de proaste în trei dimensiuni, trebuie să-ţi pui ochelarii ăia idioţi, la Gazetă chiar trebuie să-i ţii cu mâna, să te doară ochii ca dracu', să vezi stele roşii dup-aia, asta în timp ce pentru citirea textului trebuie să-ţi dai jos ochelarii. Alte dureri de ochi... O idioţenie!

joi, 8 iulie 2010

Jurnal Mondial (6)

Ok, o să mă consideraţi un leneş, că nici nu am scris despre sferturi, şi s-au consumat şi semifinalele, dar am avut de scris ceva mult mai important şi mai atractiv. Am scris de-am rupt, am avut chef şi inspiraţie, sper să nu mă părăsească. Sunt extrem de încântat de ce iese.

Dacă mai are cineva chef să citească, iată, am să-mi spun şi eu părerea despre sferturi şi semifinale. Sunt bucuros că aproape tot ce am previzionat la începutul acestui Campionat a ieşit. De exemplu, că Brazilia actuală e o echipă umflată cu pompa şi că nu va trece de sferturi. Am avut dreptate sau nu? Am mizat pe Olanda şi am intuit bine că Robben şi compania vor face un turneu mare. Cam la fel şi cu Spania. Nu mai spun de Uruguay! Sunt singurul care a anticipat evoluţia excelentă a echipei conduse în atac de cuplul mortal Forlan - Suarez. Chiar mă enervam când comentatorii spuneau că nimeni nu le-ar fi dat vreo şansă. Ei bine, eu am crezut în ei. De Germania nu mai spun, ea e considerată favorită la orice turneu final, poate să participe şi cu juniorii. Singura la care m-am înşelat, dar doar parţial, a fost Argentina. De ce zic parţial? Sigur, am văzut-o marea câştigătoare, iar ea a ieşit în sferturi, dar am atras atenţia că are o apărare de rahat şi că va trebui să marcheze mai multe goluri decât primeşte. Nu a făcut-o, aşa că a pierdut lamentabil.

În sferturi m-am bucurat de calificarea Uruguay-ului, am ţipat de bucurie când Gyan a ratat penalty-ul din minutul 120 şi am triumfat pentru lăncierul meu Suarez, care s-a sacrificat. M-am bucurat şi pentru Olanda, care a demonstrat că poate răpune o echipă tare, aşa cum e Brazilia. Să ştiţi că m-am bucurat şi pentru Germania, fiindcă trebuie să fii tâmpit să nu recunoşti că nemţii au jucat perfect contra Argentinei. De Spania nu mai spun, deşi aş fi aşteptat mai mult de la ea, măcar la meciul ăsta, cu Paraguay-ul.

În semifinale, s-a întâmplat exact ce trebuia. Uruguay-ul nu putea spera la mai mult, deşi a murit frumos: 2-3. Să stai decât în doi jucători, dintre care unul a lipsit la semifinala asta, nu e prea lăudabil. Chiar şi antrenorul Oscar Tabarez a spus că Olanda a marcat un gol din ofsaid, dar nu e supărat, nu putea cere mai mult destinului decât acesta a putut oferi. Adică, nu ar fi meritat să intre în finală în faţa Olandei. În cealaltă semifinală Spania şi-a demonstrat supremaţia europeană, învingând din nou cu 1-0. Să fi devenit Spania noua Italie? Ce e cu Del Bosque? Are o mulţime de valori şi el preferă să câştige doar cu 1-0! A făcut-o de patru ori, parcă, la acest Mondial.

Ok, voi reveni cu concluziile după finala de duminică! Până atunci nu dau un pronostic, doar sper să câştige Olanda, echipa cu care ţin de mic, de când mă ştiu, doar sunt copil Ajax... Dar nu m-aş supăra nici dacă ar câştiga Spania.

vineri, 2 iulie 2010

Jurnal Mondial (5)

Am rămas puţin în urmă, trebuia să comentez meciurile din faza optimilor de finală, dar nu e târziu nici acum, fiindcă nu au început sferturile.
1. Uruguay - Coreea de Sud 2-1 (1-0): Suarez (2) - Lee Chung Young
Aşa cum mă aşteptam, celeştii mei au înaintat în sferturi şi beneficiază de un program lejer în continuare, putând da lovitura după 60 de ani. M-am bucurat, normal, pentru perla Ajaxului meu, Luis Suarez însă, ca să fiu sincer până la capăt, jocul Uruguayului a lăsat de dorit. Au fost momente în joc când credeam că Suarez şi Forlan sunt supăraţi, dar şi momente când l-aş fi scos de pe teren pe Suarez pentru egoismul de care a dat dovadă în vreo trei faze. Totul e bine când se termină cu bine.

2. Ghana - SUA 2-1 (1-1, după prelungiri): Prince Boateng, Gyan - Donovan
La meciul ăsta nu am decât o remarcă: sârbii sunt nişte cretini! În loc să se califice ei mai departe, au dat cu piciorul unei şanse uriaşe de a face performanţă. Fiindcă Serbia beneficiază clar de o echipă mult mai puternică decât cele care s-au înfruntat în acest sfert de finală. Foarte slabă partida, noroc cu prelungirile, care au mai mărit suspenasul. Spuneam la început că SUA e în stare să facă surpriza. Nu a făcut-o, a trecut totuşi de grupe, dar comparativ cu anul 2006, e în regres. De partea cealaltă, iată că o echipă africană a ajuns sus în competiţie, aşa cum anticipam, numai că nu e Coasta de Fildeş sau Africa de Sud, cum am bănuit eu.

3. Germania - Anglia 4-1 (2-1): Klose, Podolski, Muller (2) - Upson
Cel mai frumos meci al acestor sferturi! S-a jucat cu garda jos după ce nemţii s-au dus la 2-0, apoi a fost şi acel gol neacordat Angliei care a făcut partida şi mai interesantă. Tineri şi ambiţioşi, nemţii reprezintă un mare pericol pentru Argentina, în faza următoare. Despre învingători, numai de bine. Despre învinşi, încă o dată englezii plătesc tribut campionatului lor stufos. S-a văzut pe feţele vedetelor cât sunt de obosite! Rooney a transpirat degeaba la Mondialul ăsta, mai bine venea cu mine în pădurea Trivale să alerge zi de zi... Gerrard mai mult a înotat decât a jucat fotbal... Lampard parcă a fost jucător al lui Chelsea de Bărăgan, nu al lui Chelsea Londra, iar Terry era cu gândul la amantele lui şi nu la fotbal. La toate astea s-a adăugat şi totala lipsă de inspiraţie a lui Fabio Capello, mă aşteptam la mai mult de la el.

4. Argentina - Mexic 3-1 (2-0): Tevez (2), Higuain - Hernandez
OK, golul lui Tevez de 1-0 a fost din ofsaid, dar Argentina trecea oricum de mexicani. Diferenţa de valoare a fost evidentă. Acum, nu ştiu dacă "răutăcismele" presei argentiniene sunt adevărate sau nu, dacă Maradona e selecţionerul sau altcineva, cert e că Argentina arată ca o mare echipă! Cică sunt tensiuni în vestiar... Păi cum să nu fie fraţilor, când Kun Aguero a prins decât vreo juma de oră la Mondialul ăsta, cam tot atât cât Milito! Singura problemă a pumelor o reprezintă apărarea, unde De Michelis nu încetează să mă minuneze cât e de slab! Parcă-l văd pe Moţi, coleg cu Scarlatache (Burdisso)!

5. Olanda - Slovacia 2-1 (1-0): Robben, Sneijder - Vittek
Hagi a avut acum un an şi jumătate o vorbă, referindu-se la Dinamo, pe vremea pe primul loc şi dominând campionatul României, fără să impresioneze chiar deloc: "Dacă Dinamo nu joacă nimic şi e pre primul loc, nu ştiu ce se întâmplă atunci când va începe să joace!". Până la urmă, Dinamo n-a mai început să joace şi a pierdut titlul în ultimele două etape în dauna Urziceniului. Cam aşa văd situaţia Olandei de acum. Portocala e o formaţie extrem de puternică, care pare că se păstrează pentru fazele următoare. Poate pentru meciul cu Brazilia, din sferturi, poate pentru finala cu Argentina sau Spania... Mi-e însă să nu se păstreze pentru un obositor drum înapoi spre casă...

6. Brazilia - Chile 3-0 (2-0): Juan, L. Fabiano, Robinho
Sunt în continuare circumspect cu această echipă a Braziliei, deşi toată lumea din jurul meu şi specialiştii pe care îi văd la televizor sunt în orgasm! Eu tot cred că Brazilia nici nu atinge semifinalele, iar meciul cu Olanda e cel mai bun prilej cu care să demonstrez asta. Ce a făcut atât de impresionant Brazilia până acum? A bătut cu maaaare greutate nişte amatori (2-1 cu Coreea de Nord), a învins cu arbitrii o formaţie de elefanţi adormiţi (3-1 cu Coasta de Fildeş, gol din henţ marcat de L. Fabiano şi gol din ofsaid) şi a remizat după un joc ruşinos cu Portugalia (0-0). Apoi a dat peste Chile, care i-a cam jucat în prima repriză, până ce brazilienii au lovit letal de două ori şi s-a terminat meciul. Atât...

7. Paraguay - Japonia 5-3 (0-0) după penaltyuri
O ruşine!

8. Spania - Portugalia 1-0 (0-0): D. Villa
Ei, da, Spania şi-a demonstrat clasa! Are jucători impresionanţi, care marchează şi apoi ţin mingea, dacă vor marchează din nou şi apoi ţin mingea, dacă vor mai marchează, şi tot aşa... Ibericii au drum liber către semifinale, unde vor da peste Argentina. Acolo va fi şocul Mondialelor!

Cam atât despre optimi, acum aşteptăm sferturile de finală. Eu aş vrea să meargă mai departe Uruguay, Argentina, Olanda şi Spania. Să vedem...

joi, 1 iulie 2010

Ce e cu voi, oameni buni?

De mai bine de o lună observ pe canalele de televiziune româneşti o neîncetată jale despre sărăcia în care se zbate românu' de rând. Am fost martorul unor revolte în direct, al unor bocete ale pensionarilor ameninţaţi cu reducerea pensiilor, al refulărilor bugetarilor de lux, al demagogiei vecine cu scârba din partea politicienilor şi tonomatelor... Am văzut oameni disperaţi că vor muri de foame dacă acest Guvern pune în aplicare reformele şi eram pe punctul de a cădea şi eu în depresia lor. Că suntem săraci, ştiu, dar că suntem proşti (ca neam) mi-a fost reconfirmat din plin în seara de 30 iunie.

Din muritorii de foame, din săracii lipiţi, din amărâţii care-şi vor tăia venele începând cu 1 iulie 2010, românii s-au transformat într-o singură seară în bogaţii României. Cei care se plângeau că nu vor mai avea ce băga în gură au făcut cozi la supermarketuri şi au cheltuit zeci de milioane de lei de familie pentru provizii sau au stat la benzinării jumătăţi de ore pentru a face plinu' mai ieftin! E incredibil câtă prostie pe aceşti oameni, nu încetez să mă minunez de cât de îngălaţi în neştiinţă, de cât de hei-rupişti sunt aceşti conaţionali ai mei, cât de mult se conduc după spiritul de turmă!

Probabil că vă daţi seama despre ce vorbesc. Despre aprovizionările făcute înainte ca TVA-ul să crească cu cinci procente. Din câte îmi dau seama, s-au făcut cumpărături mai multe decât de Paşti şi de Crăciun când, atenţie, oamenii îşi pregătesc bugetele cu mult timp înainte. Asta ce înseamnă? Că românii au bani! Şi atunci de ce se mai plâng, de ce atâta teatru? Nu o să înţeleg niciodată mentalitatea acestui popor!

Am fost întâmplător să cumpăr mâncare de pisici în Kaufland şi am văzut cozi imense şi aglomeraţie extrem de mare, oameni care certau pe bucăţi de carne, carne ce dispărea subit din galantare, pe pui, pe zahăr şi pe apă! Apoi, seara, fiindcă trebuia să plec în creierii nopţii undeva, am fost să alimentez, dar nu din dorinţa de a lua benzina mai ieftin, ci pentru a nu risca să rămân fără benzină în dimineaţa de 1 iulie. Coadă la greu, şi toată lumea făcea plinul!

Azi, neavând ce face, am calculat ce economii au făcut românii. A luat un singur exemplu. Văzusem o familie de cunoscuţi care veniseră în Kaufland cu trei cărucioare! Să fac precizarea că e o familie normală din punct de vedere financiar, care-l urăşte pe Băse şi care se plânge mereu că nu are bani. Un cărucior era plin cu baxuri de apă minerală: 10 baxuri (60 de sticle de 2 litri). Pentru că au auzit ei la ştiri că se vor scumpi toate, s-au gândit să facă provizii şi de apă, fiindcă apoi se scumpeşte! Dacă pun preţul de 2 lei la fiecare sticlă, înseamnă că scumpirea ar fi trebuit să fie de 10 bani! Adică toată economia ar fi fost de 6 lei! Dar pentru această economie, familia asta de cretini a cheltuit 120 de lei!!! Pe apă!!! Şi ziceţi că românii nu au bani? Şi vreţi să vă mai zic ceva? Apa minerală nu s-a scumpit, am trecut azi şi am verificat!

Doamne Ajută că mai există ProTV şi TVR! Am văzut astă seară o ştire pe Pro în care au calculat ăştia că TVA-ul va scoate românilor 100 de lei din buzunare în plus, pe lună, pe coşul lunar (mâncare, facturi, îmbrăcăminte, cheltuieli) calculat la o sumă de 3.000 de lei cheltuită lunar de o familie din România. Sumă care mie, personal, mi se pare exagerată pentru o familie normală. Iată ce sperietoare ne bagă în casă agitatorii de meserie!

Şi revin la motto-ul meu preferat: Cheltuiţi-vă banii cu cap!