Faceți căutări pe acest blog

marți, 29 octombrie 2013

"Operaţiunea Balcoanele" continuă

După o zi la dentist şi două de Sf. Dumitru, am reluat "Operaţiunea Balcoanele". Am intrat astfel în faza a II-a a operaţiei estetice de înfrumuseţare a balcoanelor

Spusesem ceva mai jos că aplicarea plăcilor de poliester mi s-a părut cel mai simplu lucru dintre cele care vor urma. Ei bine, îmi retractez ideea, fiindcă gletuirea mi se pare chiar mai simplă! Şi care ia şi mai puţin timp. Practic, dacă eu mă descurc atât de uşor în termoizolarea balcoanelor, stau şi mă întreb de ce meseriaşii iau atât de mulţi bani, sunt atât de "afectaţi" de munca pe care o fac, de ce durează atât de mult şi, mai ales, de ce fac lucrarea atât de prost?

Să continuăm jurnalul operaţiunilor, de data asta din faza a II-a:

1. Fixarea colţarilor. Colţarii sunt primii care se fixează. Ţinând cont că bordura de la balcoanele mele era destul de îngustă, am decupat o parte a plasei colţarului, altfel colţul îmi ieşea mult în afară. Cu aceeaşi compoziţie pe care am prezentat-o mai jos (3 litri de apă la jumătate de sac de adeziv - 12,5 kg), se fixează mai întâi colţarul, apoi se nivelează cu gletiera. Dacă nu uitam să dau cu adeziv pe poliester înainte de a pune colţarul, toată operaţia asta dura mai puţin de 30 de minute.


2. Pregătirea plasei. O altă operaţiune ce mi se părea migăloasă s-a încheiat rapid. Nici măcar nu a fost nevoie să măsor plasa înainte de a o tăia, fiindcă aceasta nu trebuie fixată la perfecţie. Este de ajuns să fie prinsă bine. Modul de a face acest lucru este, de asemenea, simplu: Se pun 2-3 ştampile de adeziv pe întreaga suprafaţă cu poliester, apoi se lipeşte plasa pur şi simplu, ţinând cont că în partea de sus trebuie să se întrepătrundă câţiva centimetri cu plasa colţarului.

3. Aplicarea adezivului (gletului). Eu am luat gletul din găleată cu mistria şi l-am pus pe gletieră, după care l-am împrăştiat uniform peste plasă. După ce am acoperit plasa în întregime, am început să nivelez cu gletiera. Aici recunosc că m-am chinuit puţin, fiindcă nu am mişcarea meşterilor din încheietură (cum ar spune tenismenii, nu o am p-aia din poinier). Drept urmare, nu a ieşit zidul chiar perfect, ci cu mici imperfecţiuni, pe care le pot scoate însă după ce se usucă puţin, cu gletiera cu burete.

Cam asta a fost faza a doua. Cum spuneam, m-am speriat degeaba, aveam impresia că va fi mult mai dificil. Acum cred că trebuie să las zidurile să se usuce vreo 48 de ore, după care voi trece la ultima fază, cea a finisării. Curăţenia este o pedeapsă, nu o trecem la etapele de lucru. Aşadar, voi reveni.

duminică, 27 octombrie 2013

Comerţ cu ţiganii

O singură dată pe an, drumurile mă poartă în piaţa de gros de pe centura oraşului. Nu din dorinţa mea, o mătuşă mă ia ca să facem aprovizionarea de iarnă de la comercianţii cu sacul. Varză, vinete, ardei, roşii, gogoşari, gogonele, cartofi şi alte merinde numa' bune de a trece iarna. Mătuşa mea merge mult mai des, îi place să-şi cumpere toate cele în fiecare lună, după ce ia pensia.


Dacă e să mă întrebaţi pe mine, în primul rând consider că umplerea cămării cu tot felul de legume, borcănaşe şi butoaie mi se pare o prostie. Astea sunt obiceiuri-rămăşiţe de pe vremea comunismului, atunci când chiar mureai de foame iarna dacă nu aveai o zacuscă, o untură, o varză acră... Dar acum, când sunt atâtea hypermarketuri sau magazine de cartier, ce rost are să laşi dintr-un foc 20 de milioane? În al doilea rând, munca pentru a pune "n" borcane cu zacuscă, salată de vinete, murături, compot, dulceaţă şi alte alea e o crasă pierdere de timp şi o muncă de sisif. Zile întregi stai cu bucătăria "cu fundu-n sus", iar dup-aia îţi trebuie o lună să-ţi revii fizic şi psihic. Şi în al treilea rând, nu cred că economic ieşi mai bine făcându-ţi atâtea provizii. Suma cheltuită e imensă pentru nişte borcane care, dacă le-ai cumpăra en-detail, ai da 3-4 lei pe bucată, în funcţie de producător.

Dar asta e, sunt banii lor, fac ce vor cu ei, oamenii sunt închistaţi în nişte cutume greşite şi-nvechite. Pe mine altceva mă deranjează: neacceptarea progresului lumii în care trăim. Dacă e să ţin la ceva foarte mult, este la civilizaţie, cu tot ceea ce implică ea: bună creştere, limbaj politicos, curăţenie, respect, ordine, etc. Ei bine, nimic din ce am enumerat aici nu se regăseşte în "CNCD", aşa cum i se mai spune pieţei de gros. Nu înţeleg care este raţionamentul prin care mii de oameni se calcă pur şi simplu în picioare zilnic în această piaţă. Am să enumer câteva faze care m-au oripilat, şi am s-o fac în antiteză cu un drum obişnuit pe care-l fac săptămânal la Auchan sau Kaufland, hypermarketurile mele preferate.

Piaţa de gros. Mergi cu maşina, normal, fiindcă ai de cărat. Cauţi din vedere un loc de parcare, dar îţi dai seama că aşa ceva e imposibil de găsit, atunci când vezi puţinele locuri de parcare dublate sau chiar triplate de maşini (s-au blocat unii pe alţii). După un sfert de oră de învârtit aiurea, o laşi la un kilometru în singura parcare cu plată amenajată, pentru care dai 1 leu şi înjuri că te-ai dus atât de departe.
Hypermarket. Din cele 1974 de locuri de parcare goale trebuie să-ţi alegi unul, de preferat cât mai aproape de intrarea principală.

Piaţa de gros. Cu cele 10 plase goale sub braţ, intri în piaţă. Aici eşti întâmpinat de un miros pestilenţial de mici şi cârnaţi grătăriţi acum o juma de zi, dar reîncălziţi de zeci de ori. Dacă ai noroc, scapi fără manele, dar zgomotul făcut de maimuţele vânzătoare e nelipsit. Nu, nu maimuţele alea vopsite blond şi cu părul negru la rădăcină, care bârfesc non-stop, ci ţiganii borâţi care vorbesc şi râd tare.
Hypermarket. Iei un coş cu o monedă preschimbabilă de 50 de bani, în care îţi aşezi geanta cu bani, o haină în plus sau copilu'. La intrare eşti întâmpinat de o aromă îmbietoare venită de la cuptorul de pâine.

Piaţa de gros. Odată impactul trecut, te orientezi după roşii, ardei, vinete şi ce mai ai de cumpărat. Prima tarabă... a doua... a treia... a zecea tarabă... De fiecare dată eşti refuzat violent, scurt şi fără replică: "Nu vindem decât la sac". Vrei 5 kile de cartofi? Nu se poate, trebuie să iei 15, că atât are un sac. Vrei 5 kile de vinete? Nţţ, "nu dăm la kil". Abia la a ţşpea tarabă, în fundu' curţii, găseşti nişte ţărani veritabili (nu mai stai să te miri cum de au avut acces printre toţi acei producători agricoli), care acceptă să dea şi la kil. Prin urmare, îţi înfigi degetele în grămadă şi începi să îţi pui în sacoşă, încercând să nu iei chiar toate roşiile/ardeii/vinetele storcoşite sau necoapte. În acest moment, eşti luat tare de ţăran: "Păi ce faci, boierule? Iei ce e mai bun şi-mi laşi mie p-astea stricate? Nene, nu eşti la supermarket ca să-ţi alegi, iei la grămadă. Nu-ţi convine, poţi să pleci"! Dacă eşti cu mătuşa, taci şi-nghiţi, că nu vrei s-o faci de râs, ea mai trece pe aici... Dacă eşti singur, scrâsneşti printre dinţi un "Ţărane, du-te de unde ai venit şi lasă-mă", te întorci şi pleci spre un hypermarket...
Hypermarket. Stivele cu legume te aşteaptă să-ţi alegi ce vrei şi cât vrei. Nu o dată am plecat cu o ceapă sau un castravete. Într-un perimetru de 50 mp nu e niciun angajat care să te fileze ce faci printre tarabe.

Piaţa de gros. Ştiind preţurile din hypermarket, eşti uimit să vezi că Kilu' de roşii e mai scump la ţărani! "Nu mai laşi din preţ?", te rişti să întrebi... "Bă, nene, păi astea sunt roşii româneşti, tu le compari p-astea cu ălea de cauciuc?". În sinea ta ştii că parţial are dreptate, doar parţial fiindcă şi unele hypermarketuri au început să înlocuiască produsele spaniole/greceşti/olandeze cu cele româneşti. "Da, dar multe sunt stricate"... "Nu-ţi convine, poţi să pleci"!
Hypermarket. Ardeii graşi sunt aşa: Bianca (cei mai ieftini), Galbeni, Verzi, Roşii, Portocalii... Nu-ţi convine, poţi să iei orice altceva.

Piaţa de gros. Iei roşii, plăteşti. Iei ardei, plăteşti. Cumperi dovlecei, achiţi dovleceii. Etc etc, plăteşti. De fiecare dată eşti întrebat dacă ai mărunt, de fiecare dată aştepţi până ce se duce să schimbe la vecini, de fiecare dată calculezi să nu fii păcălit. Scoate portofelul, bagă portofelul... Apoi, cu zece plase pline, îţi blestemi zilele gândindu-te că trebuie să străbaţi un kilometru până la maşină.
Hypermarket. Pui roşiile, ardeii, dovleceii şi etc-urile în coş, apoi te delectezi cu titlurile unor reviste sau cărţi, îţi iei un Snickers ca să-ţi ridici glicemia după atâta efort şi te îndrepţi către casă. Plăteşti cât îţi cere casieriţa, nu-ţi baţi capul cu calcule, fiindcă îţi arată calculatorul totul, iar restul e fix, până la ultimul ban. Apoi, cu gura plină cu ciocolată, te îndrepţi agale spre maşină, împingând coşul cu un minim efort.

Nu mai trag concluzii, cred că aţi înţeles comerţul pe care-l prefer. Ce nu înţeleg eu este de ce încă mai sunt oameni care acceptă să îi îmbogăţească pe agricultorii noştri tuciurii...

joi, 24 octombrie 2013

Obsedat de balcoane

De câţiva ani sunt foarte obsedat de balcoane. Două. Destul de mari. Sunt goale şi naturale, adică sunt exact aşa cum le-a lăsat Creatorul. Vara e o reală plăcere să stau cu ele deschise, dar iarna le e şi lor, dar şi mie, frig.

Este vorba, bineînţeles, de cele balcoane ale apartamentului meu. Nu ştiu la ce vă gândeaţi... Singurele modernizări pe care le-am adus acestora au constat din punerea tâmplăriei de termopan, gresie şi faianţă. Însă, timpul le-a degradat şi de vreo doi ani pur şi simplu bătea vântul prin ele! Iarna era cumplit, odată chiar mi-a îngheţat centrala termică din cauza gerului. Şi tot cam de atunci îmi propun să le izolez termic cu poliester, dar atât de hotărât am fost, încât m-a găsit toamna lui 2013 tot aşa.

Într-o zi stăteam eu şi filozofam: "Bă, diferenţa dintre mine şi Dorel e că eu pot să fac ce face Dorel, dar el nu poate să facă ce fac eu". Şi ca să şi demonstrez această axiomă, mi-am stabilit singur un target: într-o săptămână să-mi îmbrac balcoanele!

Ca să faci lucrul ăsta, trebuie să treci prin câteva etape, pe care o să vi le prezint aici, în cazul în care cineva chiar vrea să-mi urmeze exemplul. Şi o să şi ilustrez, normal, că nu degeaba ne-a dat Dumnezeu aparat foto la telefon...

1. Fuga la magazinul de bricolaj. Eu m-am dus la OBI fiindcă eram prin zonă. Am luat două calupuri de plăci de poliester de 50 cm grosime (pentru circa 10 mp), plasă tot pentru 10 mp, colţuri, adeziv, plus tot ce-i trebuie unui zidar (vă daţi seama că nu aveam nimic): cancioc, mistrie şi toate celelalte, fiindcă mereu uit cum se numesc :D

2. Pregătirea suprafeţei de lucru. Aici am avut noroc: pisicile mi-au făcut toată treaba! După cum se vede, pereţii sunt râcâiţi cu gheruţele lor, nu a mai fost nevoie să dau jos tencuiala veche.

3. Pregătirea adezivului. Vânzătorii de la OBI m-au asigurat că doi saci de adeziv îmi ajung şi să lipesc plăcile, dar şi să gletuiesc. De asemenea, m-au învăţat proporţiile apă/adeziv, pentru a ieşi un produs consistent şi bun de aplicat. Normal că totul a fost pe lângă! Deci sfat: nu vă luaţi niciodată după vânzători, sunt buni teoreticieni, dar la practică sunt varză. Cei doi saci abia mi-au ajuns ca să lipesc plăcile, iar proporţiile sunt: juma de sac la 3 litri fix de apă. Se amestecă bine, după care se lasă 10 minute pentru închegare. Români, să trecem la treabă!

4. Aplicarea plăcilor. Dintre toate operaţiunile, asta e cea mai uşoară. Se întinde adezivul pe placă cu pieptănele de metal, păstrându-se cca 1 cm la margine, pentru a permite amestecului să se întindă uniform atunci când placa se lipeşte pe perete. Simplu! Placă după placă... E mai delicat acolo unde trebuie decupat poliesterul, dar nu-mi fac probleme, fiindcă îmi place să fac totul perfect. E indicat ca plăcile de deasupra să fie aşezate în "stil cărămidă", canturile să nu fie în linie continuă. După terminarea operaţiunii, umpleţi rosturile cu bucăţi de poliester tăiate ca feliile de salam.
5. CTC (Controlul Tehnic de Calitate, pentru cei care au deschis mai târziu ochii). E important ca din când în când să verifici calitatea lucrării. Pentru a nu fi subiectiv, e indicat să apelezi la altcineva decât propria persoană...
 
6. Pauză pentru uscare. Gata, plăcile sunt aplicate. M-am apucat la ora 12 şi la 18 am terminat două balcoane, cu o pauză de mâncare. Păi gura lu' meşteru' nu trebuie să mănânce şi ea ceva? Fără bere sau ţuică, că conducem! Din câte am înţeles, se face pauză între 24-48 de ore pentru uscare şi fixare, dar cred că mâine de dimineaţă deja pun plasa şi colţarii. În minus (că nu am cum să zic în plus), am sărit peste etapa de fixare cu dibluri, fiindcă aş risca să sprg plăcile firave ale balcoanelor, şi acestea să aterizeze în capul cuiva. Pentru exemplificare, iată cum arată cele două balcoane acum, după terminarea primei faze de lucru:
E, al doilea nu e finisat, fiindcă se lăsa întunericul şi a trebuit să plec, dar nu-i bai. Voi continua şi în zilele următoare să vă prezint paşii de lucru până ce voi putea ilustra balcoanele mele în variantele Before / After. Dacă nu aveţi chef de lucru, dar simţiţi nevoia unui improve, puteţi să mă invitaţi pe mine să mă ocup de balcoanele voastre, nu-i bai.

marți, 22 octombrie 2013

Călător de weekend la Poienari

Cam pe vremea asta, în fiecare an, ne aducem aminte că am avut un curajos domnitor acum aproape 550 de ani, asta fiindcă luna octombrie este asemuită cu petrecerile de Halloween. Ştiu, alăturarea pare imbecilă, dar ce să-i faci dacă americanii ne-au preluat, aşa cum au înţeles ei, şi promovat mitul lui Dracula? Nu ne-a costat nimic să vedem cum se vorbeşte  la superlativ de Vlad Ţepeş, Transilvania şi România, aşa că am înghiţit fără prea multe rezerve legendele cu vampiri, conţi, lilieci, păianjeni uriaşi şi alte scary things.

 Mie, unul, Vlad Ţepeş mi-a fost drag încă de mic. A fost domnitorul meu preferat, alături de Mihai Viteazu, dar de oltean îmi plăcea doar pentru că-l avea bodyguard pe Preda Buzescu. Nu ştiam eu pe vremea când învăţam la şcoală despre Ţepeş că el va ajunge vedetă pe platourile de la Hollywood. Mie îmi plăcea că era adeptul dreptăţii, era tiran, dar corect, era crud, dar recunoscător. Dar acum, că a câştigat şi la Loteria Vizelor pentru State, Vlad mi se pare şi mai simpatic!

Profitând de vremea asta superbă de toamnă, m-am decis să îndrept o greşeală de neiertat pentru venerabila mea vârstă de aproape 40 de ani: am plecat să vizitez pentru prima oară Cetatea de la Poienari! Aflată în drum spre barajul Vidraru, Cetatea se înalţă maiestuos pe nişte culmi semeţe, la poalele cărora curge nervos, precum sângele domnitorului ce-a întărit-o, Argeşul cel frumos cântat de scriitorii vremii (e, artă lirică, frătziware!). Voiam doar să spun că am trecut de zeci de ori pe lângă, dar nu am oprit niciodată...

Ştie toată lumea că piatra de încercare este dată de cele 1480 de trepte ce trebuie urcate pentru a ajunge la Cetate. Ca să fixaţi mai bine efortul ce trebuie făcut, gândiţi-vă că pentru a ajunge la etajul X al unui bloc turn, trebuie să urcaţi 160 de trepte... Deci, aproape de 10 ori mai puţin decât urcatul sisifiesc de la Poienari. Eu, unul, am luat scările în piept cu mare drag, dar Erika săraca trebuia să facă pauză din 50 în 50 de scări! Din fericire, ai ce face în multele popasuri (ne)programate: poze! Traseul prin pădure este splendid, unde mai pui că toamna, tabloul este breathtaking prin paleta largă de culori care-ţi clăteşte ochii. Şi freamătul frunzelor date la o parte cu piciorul... Simţi că eşti privilegiatul de serviciu al naturii!

Odată ajuns sus, uiţi definitiv de febră, transpiraţie sau dureri de cap. Deşi nu a mai rămas mare lucru din Cetate, zidurile acelea groase din cărămidă te impresionează. Fiori reci mi-au trecut prin şirea spinării transpunându-mă în vremurile în care Vlad Ţepeş urca la Poienari pentru a-şi apăra viaţa, pentru a-şi salva ţara de invaziile armatelor turceşti, pe de o parte, şi ale lui Iancu de Hunedoara, pe de altă parte. Mi-ar fi plăcut să am flashback-uri ca în filme, atunci când atingeam pereţii reci şi goi ai Cetăţii. Să simt cum şuieră săgeţile pe lângă urechi, să miros praf de piatră zdrobită aruncată de pe muntele vecin, să aud strigătul disperat de luptă al lui Ţepeş.

Sunt câteva legende scrise pe panourile turistice de la Cetate, aşa că nu ai nevoie neapărat de wikipedia ca să vezi ce înseamnă Poienariul. Cea mai frumoasă mi se pare a fi cea în care, odată înfrânt, Ţepeş şi-a căutat sprijin în comuna Arefu. Acolo a dat peste şase fraţi curajoşi, pe nume Dobrin, care i-au încropit o mică armată, apoi au pus invers potcoavele de la copitele cailor, ducându-i în eroare pe turci. Astfel, Vlad a reuşit să iasă în urma armatelor care-l urmăreau, biruind încă o dată!

La intrare sunt, simbolic, doi tineri traşi în ţepe. Am înţeles că ei sunt români, apropiaţi ai Dăneştilor, familie care i-au omorât lui Ţepeş fratele şi tatăl în încercarea de a-l da jos de pe tronul Ţării Româneşti. Ţepeş s-a răzbunat crunt pe cei care au complotat împotriva lui, jumătate din sat l-a tras în ţeapă, iar cei rămaşi în viaţă au muncit până la epuizare la ridicarea şi consolidarea Cetăţii.

Ar fi multe de spus despre Cetatea de la Poienari, dar cel mai bine simţi fiorii istoriei la faţa locului. E inutil să vă spun că recomand o vizită aici într-un sfârşit de săptămână, fie numai şi pentru a-ţi testa limitele în legătură cu cele 1480 de trepte!

PS - Am uitat să scriu mai sus că am fost impulsionat pentru a merge în sfârşit să văd Cetatea de un... american! Acum vreo lună, Ellen Hollman (Saxa din Spartacus) a filmat la Sibiu. În fiecare zi posta pe tweeter ce mai e nou prin România... La una dintre postări, un fost coleg de pe platoul de la Spartacus i-a recomandat să meargă la Cetatea de la Poienari, s-o vadă! Şi atunci mi-am zis: "Ia uite, frate, un american de la Hollywood e disperat să vadă cetatea lui Ţepeş iar eu, la 50-60 km de ea, nu mă duc"!
   
   

   

sâmbătă, 19 octombrie 2013

Thank You



Când faci 70 de vizualizări în prima zi după un an şi jumătate de inactivitate pe un blog personal, e o performanţă! Ţin minte că nici în zilele bune nu treceam de prea multe ori peste 100 de vizualizări, aşa că am toate motivele să continui. Thanks!

PS - Nu sunt afişate şi vizitele mele, altfel sigur depăşeam suta, fiindcă ieri mi-am petrecut ceva timp recitind unele dintre postările vechi şi foarte vechi :D

vineri, 18 octombrie 2013

Rahat cu ochi... şi ochelari RayBan

Din ciclul "Am un blog. Ce fac cu el?", m-am decis după un an şi jumătate să reluăm colaborarea. Nu ştiu câţi cititori voi recâştiga, important e să recâştig un scriitor.

Şi cu ce puteam începe, dacă nu cu un scandal. Bendeac vs Badea în ringul Antenei 1. Se ştie, Bendeac nu mai face iComedy fiindcă i s-a interzis aducerea lui Radu Banciu, un puternic contestatar al postului şi patronului unde lucrează Bendeac. Ca de fiecare dată, căţelul de serviciu a sărit la beregata actorului şi nu ca un maidanez care latră la roţile bicicliştilor, ci ca un pitbull însetat de căldura plăcută a sângelui de intelectual. Nu mai continui, doar rezum: Badea înjură şi jigneşte, Bendeac răspunde elevat, argumentând. În aceste condiţii, de partea cui să mă plasez?

Nu-mi plac emisiunile lui Bendeac, sunt foarte vulgare: se urlă, se înjură, umorul este cel de mahala. Ok, au şi momente bune, dar de cele mai multe ori vulgaritatea din emisiunile lui o depăşeşte pe cea din emisiunile lui Badea. Mă uitam la În puii mei doar pentru Andreea Perju şi scheciurile cu Perversul, care erau de-a dreptul criminale. În schimb, eram oripilat de Fernando de la Caransebeş, Piticu' porno şi mai ştiu eu ce cerşetori mai inventa el prin emisiuni. Acum, am dat puţin pe iComedy, dar am renunţat rapid, fiindcă se ţipa mai tare decât o face Dan Negru.

În schimb, în războiul ăsta sunt de partea lui Bendeac. Nu mai suntem înainte de '89, ca să dai materialul la Departamentul de Cenzură. Dar ce poţi cere de la o conducere care-l are în componenţă pe unu' Gâdea? Mi se pare că e chiar nepotul Suzanei Gâdea, nu? Şi chiar dacă era aşa, cei de la Antenă puteau să-l lase pe Banciu să înregistreze cu Bendeac. Erau mai câştigaţi din punct de vedere mediatic. Eu, unul, m-aş fi uitat la Banciu pe Antena 1 cu mai mult interes decât o fac la Banciu de pe B1. Iar dacă erau nemulţumiţi de vreo frază sau vreun context, anteniştii le eliminau la montaj. Şi aşa nu stăteau ei prea bine la capitolul imagine, acum s-au făcut de rahat definitiv.

Apropo de rahat... Văd că e foarte pomenit în scandal. Unii zic că Badea a scormonit rahatul, alţii că Bendeac s-a c...t în sufrageria Antenei 1. Ca să nu mai pomenesc de diarea verbală a Ciumpalacului... Cred că ambele părţi mănâncă rahat, problema e că noi, telespectatorii, nu prea vedem interesele fiecăruia. Bendeac susţine că vrea un jurnalism liber, ceea ce şi eu îmi doresc, dar eu cred că el s-a săturat de piedicile puse de cei de la Antenă şi vrea să speculeze juridic unele lacune din contract. De partea cealaltă, Badea nu face altceva decât ceea ce ştie el mai bine: îşi apără şeful suprem, pe Voiculescu. Iar singurul argument oferit de Badea până acum, că la ProTV l-ar fi călcat Sârbu cu trenul pe cap, e dement! Badea nu poate să spună că se uită mai mult ca mine la ProTV, iar aici Sârbu a fost mereu caricaturizat de Divertis, Florin Călinescu, Andi Moisescu, Mugur Mihăescu, Teo, Măruţă, şi nu am auzit pe niciunul dintre ăştia că ar fi murit călcaţi de tren.

O părere şi despre Badea. Ura i-a întinat nu numai vederile, ci şi creierul. Înainte era un tip inteligent, cu replici şmechere, dar deştepte, era subtil. Acum nu face altceva decât să jignească. Dur! Pur şi simplu scoate pe gură numai mizerii, oricine şi în orice context dacă nu e de acord cu el, este făcut ca la uşa cortului. Asta-mi aminteşte de scandalagiii notorii de pe forumuri sau Facebook care, în lipsa argumentelor (nu pot duce o discuţie în contradictoriu normal) trec direct la invective şi atacuri la persoană. Îmi plăcea enorm de Mircea Badea înainte, mai ales că simpatizez oamenii care fac sport. Dar de când a devenit huliganul nr. 1 al ţării, nici nu mai pot să-l văd în poze. Şi apoi, tocmai el s-a găsit să-l apostrofeze pe Bendeac că (atenţie!) ar fi fost posibil să ia în derâdere unele vedete ale Antenei 1? În fond, nu ştim în ce direcţie ar fi mers interviul cu Banciu. Banciu e savuros pe multe subiecte, nu trebuia neapărat să se lege de antene sau băsişti... Aşadar, tocmai tu, Brutus? Tu, Badea, care le-ai făcut cu ou şi cu oţet pe Mihaela Rădulescu, Roxana Vancea, Daniela Crudu, Bianca Drăguşanu, chiar şi Dana Grecu într-o perioadă în care cei doi nu deveniseră colegi de platou la emisiunile lui Gâdea, pe Tolontan, pe Moise Guran şi câţi nu or mai fi fost? Atunci nu mai prima interesul de trust?

Verdict: deşi nu prea-l suport ca om, merg de partea lui Mihai Bendeac, c..a-m-aş pe ochelarii ăia oribili ai lui!