Faceți căutări pe acest blog

marți, 15 decembrie 2015

Câte concesii ești dispus să faci pentru persoana iubită?

Ieri de dimineață mi-a apărut pe Facebook o activitate nouă a bunului meu prieten Răzvan Marinescu. Tocmai dăduse Like paginii de Facebook a grupării Fotbal Club Steaua București. Am râs puțin de el pe privat, dar nu m-am alarmat. Nu-l suspectez pe Răzvan că a devenit, dintr-odată, mare suporter roș-albastru, fiindcă el nu poate să-și trădeze marea iubire, Craiova Maxima.

Însă, faza de ieri mi-a amintit de un alt prieten a cărui pățanie m-a inspirat să scriu un articol. Numai că nu l-am scris până acum, mai mult din lene... Am un prieten vechi, care era mare dinamovist. Acum ceva vreme îl întreb întâmplător ceva despre Dinamo, la care el îmi dă cu răspunsu'-n moalele capului: "Nu știu, mă, nu mă mai întreba de Dinamo, fiindcă eu țin acum cu Steaua!"

Am rămas cu privirea-n gol, ca boul la poarta nouă! Nu că mi-ar fi părut rău că un prieten ar fi întors armele și s-ar fi aliat cu dușmanii, e treaba fiecăruia să facă ce vrea în timpul liber... Dar nu vedeam motivul care l-ar fi îndemnat să schimbe tabăra atât de brusc. Într-un târziu, m-am lămurit: omul își făcuse o prietenă nouă, de care era super-îndrăgostit, iar aia era stelistă! Și, de dragul ei, a devenit și el stelist!

Să presupunem că acest text este citit și de către femei, care nu au nicio tangență cu fotbalul. Și atunci hai să încerc să explic un pic cum stă treaba cu echipele de fotbal preferate. Când în copilărie alegi să ții cu o echipă, începi să îți dezvolți un adevărat cult pentru acea grupare și pentru istoria acelui club. Începi să îndrăgești fotbaliștii, să te uiți la meciuri, să suferi sau să te bucuri pentru ei. Inevitabil, încep și discuțiile în contradictoriu cu fanii formațiilor rivale. Nu mai detaliez, ideea este că, în timp, 10-15-20 de ani, ajungi să consideri acel club cu care ții parte din familia ta, din viața ta.

Revin: din dragoste pentru acea fată, prietenul meu și-a renegat "familia"! Și de aici vine întrebarea: Câte concesii ești dispus să faci pentru persoana iubită? 

Știu, ar fi foarte simplu ca, atunci când ne îndrăgostim de cineva, să o facem din prima de persoana potrivită, așa cum percepem noi termenul de potrivită. Adică să avem aceleași preferințe, aceleași tabieturi, același caracter, aceeași scară de valori, să ne completăm din toate punctele de vedere, să gândim la fel, să simțim la fel (așa, ca în cântec), să râdem la aceleași glume, să ne propunem reciproc să ne ajutăm în tot felul de treburi, să ne înțelegem fără ca să ajungem să ne certăm din tot felul de idioțenii, să ne iubim și, de ce nu, să iubim aceeași echipă de fotbal. Relația noastră să fie ca în reclamele la cafea sau la dulciuri! Cineva spunea pe Facebook că bărbații caută la partenerele lor reflecția propriilor lor nebunii, ceea ce sunt întru totul de acord.

Dar știm cu toții că așa ceva este imposibil. Dumnezeu ne-a creat diferiți și, în ciuda a ceea ce ne-am dori, ajungem să ne îndrăgostim de persoane total diferite. Și fiindcă dragostea e oarbă, ajungem să iubim atât de tare acea persoană încât nu ne dăm seama că ea nu se potrivește absolut deloc caracterului nostru. Ce este mai grav e că timpul trece și nepotrivirile încep să sape în relația noastră. Mai întâi un refuz, apoi o mică nemulțumire, o supărare, o ceartă, un reproș și uite așa îți dai seama că, de fapt, nu prea ai mare lucru în comun cu "persoana iubită".

Dar cum se ajunge aici? Cum nu poți să realizezi de la început că nu te potrivești deloc cu "dragostea vieții tale"? Acest fenomen se numește "a face concesii". La început, ești conștient că persoana de care te-ai îndrăgostit nu prea e pe aceeași lungime de undă, dar lași de la tine în speranța că, în timp, o să reușești să o schimbi. Sau, pur și simplu, lași de la tine fiindcă vrei ca iubita să se simtă bine, să nu o deranjezi cu nimic.

Ceea ce nu mi se pare deplasat. Ideea este următoarea: 1. câte concesii, 2. pentru cât timp și 3. ce fel de concesii faci? Iată care este, de fapt, cheia într-o relație echilibrată. Alături de dialog. Dacă, înainte de a sări în pat, aveți o discuție serioasă despre cine sunteți și ce vreți din această relație, sunt șanse enorme ca ea să dureze foarte mult, în ciuda puținelor/multor nepotriviri.

1. Dacă faci 1-2 concesii minore, nu e niciun fel de problemă, iar dacă și persoana iubită este de acord să renunțe la ceva din dragoste pentru tine, este mai mult ca perfect! Sau măcar fă-o să înțeleagă că renunți la un anumit obicei împământenit în viața ta, de dragul ei.
De exemplu, să spunem că până să o cunoști pe ea, beai bere ca porcul. Numai că pe ea o deranjează să te vadă amețit și mahmur a doua zi, astfel că renunți să mai bei bere. Sau renunți să fumezi de față cu ea, fiindcă o deranjează fumul. Acestea două sunt concesii de bun simț.

2. Dacă, însă, ți-ai propus să lași de la tine pentru o anumită perioadă de timp, după care să începi s-o modelezi pe gustul tău, asta nu mi se pare corect. Nici față de tine, nici față de ea. În primul rând că, dacă lași de la tine cu bună știință că nu o faci decât pentru o perioadă scurtă, înseamnă că nu te respecți pe tine. În același timp, îi transmiți iubitei semnalul că tu ești exact așa cum te vede, or dacă peste o perioadă vede semnalele schimbării, va începe să gândească despre tine că ești o persoană falsă, rea și care încearcă să își impună punctul de vedere.
De exemplu, te-ai îndrăgostit de ea pentru că te-a fermecat în clubul în care v-ați întâlnit. Dar a doua zi ai observat că are fundul mare, lucru pe care îl urai atunci când catalogai fizic o femeie. Dar îți zici, "nu-i nimic, nu mă deranjează acum, dar mai încolo o s-o iau la sala de sport cu mine". Ce te faci, însă, dacă nici sportul nu-i place? Ba, mai mult, îi place să bage în ea și nu o deranjează dacă mai ia încă puțin proporții, fiindcă așa se simte împlinită și admirată? Nu e ăsta un semn că ai greșit când ai făcut concesia respectivă? Un an, doi, trei, ești dispus să treci cu vederea, dar după 3 ani o să ajungi să îi reproșezi că are fundul mare si că e cât o scroafă! Hopa...

3. Contează la fel de mult și ce fel de concesii faci. Poți să lași de la tine multe, unele lucruri care te ajută și pe tine să te maturizezi (cum ar fi să arunci cutia de pizza imediat după ce ai terminat de mâncat și nu după 2 zile, să speli WC-ul la câteva zile și nu la câteva luni, etc), dar dacă ajungi să umbli la scara de valori pe care ți-ai construit-o în foarte mulți ani de zile, atunci chiar că devine o problemă.
Ca exemple clare de concesii pe care SĂ NU LE FACI, pot să dau următoarele: nu te certa cu familia doar fiindcă ea nu o suportă pe mama ta, nu îți lăsa serviciul doar fiindcă nu stai cu "puiul" acasă suficient de mult, nu-ți vinde mașina doar ca s-o duci într-un weekend în Dubai sau nu îți trăda propriile bucurii, doar fiindcă pe ea o deranjează. Dacă ții cu Dinamo și ea cu Steaua, rămâneți așa! Mai bine să vă certați și să vă "înțepați" de două ori pe an, în glumă, decât să ajungeți la reproșuri de genul "eu am renunțat la tot pentru tine" peste câțiva ani.

Acest Univers se află într-un echilibru perfect. Atunci când un eveniment înclină puțin balanța, toată planeta are de suferit. Redus la o scară mai mică, fiecare dintre noi are un Univers personal în care se simte bine. Atunci când un eveniment (îndrăgostirea de o persoană) apare, Universul personal are tendința de a o lua razna, astfel încât este nevoie de reechilibrarea lui. Și atunci ajungem la concesii. Dacă faci mai multe sau mai importante decât îți permite echilibrul personal, în continuare "planeta" ta are de suferit. Poate nu acum, dar în câțiva ani sigur! Și cu cât ruptura va interveni mai târziu, cu atât ea va fi mai dureroasă.

PS - Bineînțeles că prietenul meu nu mai e cu stelista, de care s-a despărțit într-un mod destul de urât. Recunosc că am fost curios de multe ori să-l întreb dacă ține în continuare cu Steaua sau s-a întors la vechea dragoste, dar la fel de adevărat este că anumite alte întâmplări m-au îndepărtat de el și nu am mai ținut legătura.

marți, 8 decembrie 2015

Teroristul Becali și bomba de la Pitești

Da, aş putea spune că fanatismul gigibecaliot funcționează precum fanatismul islamist. Spune Coranul sau Ciobanul o tâmpenie, hai să aruncăm în aer nişte valori clădite în sute de ani. Din fericire am fost feriți de teroarea islamistă, dar din păcate cea becaliotă are grad maxim de alertă. Iar epicentrul s-a mutat din Pipera şi Ghencea la Piteşti.

Totul a pornit de la un articol scris pe un blog de un jurnalist craiovean. Postarea lui de pe Facebook a fost distribuită de o mulțime de prieteni, oripilați și ei de grotescul spectacol oferit de piteșteni sub bagheta a două personaje cu o moralitate asemănătoare excrementelor de oi: Gigi Becali și Laurențiu Reghecampf. Pe scurt, olteanul concluziona trist că piteștenii l-au îngropat pe Dobrin după ce, pe stadionul care-i poartă numele marelui fotbalist din Trivale, i-au aclamat pe Becali și Reghe la meciul dintre FCSB și CS U Craiova.

Bun, sunt de acord în totalitate cu ideea exprimată de el, dar nu pot să nu remarc ipocrizia de care și el dă dovadă. El vorbește la supărare de faptul că 10.000 de piteșteni au întors armele idolului lor și s-au coalizat cu FCSB, dar uită că o situație asemănătoare s-a petrecut la Craiova, când tot orașul vibra ca Steaua lui Becali să ia campionatul în dauna "ungurilor" de la CFR.

Pentru jurnalistul oltean, frustrarea s-a terminat la maxim o zi după terminarea meciului. Noi, piteştenii, rămânem să ne luptăm cu balaurul becalizat. Cum ar veni, "sunteți în căcat, dar e treaba voastră". Da, domnilor, suntem în căcat! După ce că aveam problemele noastre cu primarul şi preşedintele CJ arestați, dovediți infractori, acum trebuie s-o mai suportăm şi pe asta! Şi nu e o misiune uşoară, fiindcă scara de valori a românilor este o scară rulantă, în continuă coborâre.

A ridicat Gigi Becali de două ori pumnii în aer şi 10 mii de piteşteni s-au bucurat până la isterie. Oare cum e posibil aşa ceva? Fraților, acest om este un puşcăriaş, un agramat, un impostor notoriu, un combinator, prieten cu toate structurile mafiote, cămătar, un parvenit, arivist, un om fără cultură şi fără respect, un om cu două fețe. Cum poți să aclami un astfel de om?

Am oftat de câteva ori şi apoi am luat-o pe firul logic. Ce aşteptări să ai de la un popor needucat, care-şi face idoli din Leo de la Strehaia (un tigan cămătar), Nicolae Guță (un țigan manelist), Loredana Chivu şi Daniela Crudu (2 curve), Gigi Becali? Cangrena societății e mult mai gravă decât "rana Dobrin", care se vede la suprafață. Neinvestindu-se în educație vreme de 20 de ani, tinerii din ziua de azi (copiii vor fi şi mai rău de atât) învață să se descurce în viață precum idolii. Ce rost are să munceşti o lună pe salariu, dacă banii ăia Lore îi face într-o zi cu un boşorog potent financiar? De ce să te chinui să cucereşti o fată cu bomboane, poezii şi vorbe dulci dacă poți s-o bulăneşti într-un BMW? Etc etc...

Idealurile s-au schimbat odată cu politica păguboasă de a face din tineri doar votanții perfecți din 4 în 4 ani. Ce mai contează matematica, Limba Română, Engleza, Fizica, Istoria sau Geografia? Educația dă-o dracu, important e să pună ștampila pe cine trebuie. Toți băieții vor să fie boss de boss, să aibă case și mașini străine, să rupă cluburile cu pițipoance siliconate, să iasă cu băieții și să spargă mii de ieuro, iar fetele vor să fie ca Bianca Drăgușanu și Lore, să-și pună fundulețele bombate în mașini tunate ale cocalarilor, să primească dedicații și să aibă Like-uri pe Facebook de la idioți care habar n-au să scrie două propoziții corect.

Poate vă întrebați ce legătură au toate astea cu Becali și Steaua... Păi au, fiindcă Gigi Becali și Reghecampf sunt exponenții perfecți ai lumii perfecte văzute de acești tineri. Becali e ăla care are milioane și aruncă cu ele, își permite să înjure pe oricine pentru că îi aruncă 100 de euro să tacă, își permite să-și bată joc public de fini, nași și angajați la grămadă. Iar Reghe e parvenitul perfect: și-a lăsat nevasta și copilul pentru a se căsători cu o persoană ciudată, plină de bani, care învârte totul pe degete și despre care s-au spus lucruri incredibile pentru o femeie. Iar acum, această familie dă petreceri cu lăutari, își cumpără cadouri de sute de mii de euro pe care și le etalează la tv într-o emisiune penibilă, jignește eroi și simboluri la grămadă...

Cu ce am greşit ca noi, piteştenii, să fim arătați cu degetul de moraliştii din țară? Sunt enervat că sunt pus la grămadă cu toți fanii lui Becali şi Reghe. Mă doare asta, dar mă doare şi mai tare că simbolul nostru, Nicolae Dobrin, este terfelit în aceste zile. Şi cine e in linia întâi? Chiar unii dintre noi...

Gâscanul pare că dispare ca simbol, ca idol. Vremea lui a trecut. Acum nu mai vrea nimeni să fie ca Dobrin. Un fotbalist mare, poate cel mai mare pe care l-a avut țara asta, care a refuzat gloria şi banii pentru iubirea concetățenilor lui. Întrebați-i pe toți steliştii ăia din Piteşti ce părere au despre Dobrin. Pun pariu că majoritatea or să spună că a fost un fraier care putea să se îmbogățească dacă se ducea la Real Madrid. Nu mai contează mândria, nu mai contează fidelitatea, ci doar banii. Cât mai mulți, ca să-i aruncăm la lăutari şi la curve.

luni, 23 noiembrie 2015

Banca de Căcat a României

Nu insistați, fiindcă nu o să dau nume. Este însă o bancă veche și mare, unde lucrează mulți dinozauri (mai mult dinozaurițe), cu un sediu impozant în centrul orașului și cu o mulțime de sucursale prin cartiere. Nu are rost să-i dau numele, dar după faza la care am asistat azi la prânz este clar pentru mine că este Banca de Căcat a României.

Eram la un ghișeu cu ceva treburi. Alături de mine se eliberează un alt ghișeu și se apropie de funcționara de acolo o bătrânică. Genul acela: păr alb, îmbrăcată ponosit, cu mâinile și glasul tremurând. O întreabă respectuos pe doamna de la ghișeu dacă îi poate da o informație. Mai puțin respectuos, adică destul de rece, angajata băncii îi răspunde că nu, că trebuie să își ia bilet de ordine de la panou. Femeia se întoarce greu și, după ceva timp (nu am urmărit să văd dacă se descurcă la panou), revine.

Dialogul evoluează aproximativ așa:
- Doamnă, pot să plătesc și eu la dvs. factura asta?
- Nu, răspunde la fel de rece funcționara.
- Dar unde pot să o plătesc, mamă, fiindcă nicio bancă nu mi-o acceptă.
- Nu știu, doamnă, dar nu la mine.

În acest moment, atât eu, cât și funcționara de la ghișeul meu, ne aruncăm ochii de curiozitate către hârtiile pe care bătrânica le are în mâini. Eu nu recunosc antetul facturii, dar funcționara din fața mea da și îi face un semn discret colegei sale.

- La aparatul de acolo puteți să o plătiți. O scanați și o plătiți.
- Nu puteți să mă ajutați și pe mine, fiindcă nu mă descurc cu aparatele și nu am nici ochelarii la mine, mai zice bătrânica.

Dar funcționara era deja sictirită și nici măcar nu îi mai răspunde. Se pitește pe dedesubt cu "nu știu ce treabă" și așteaptă să scape de clientul enervant. Mă uit în jur și o văd pe bătrânică rămasă cu întrebarea în gură și total dezorientată. În momentul ăla simt că mi se face mie rușine de rușinea funcționarelor imbecile și îi zic femeii să meargă la gardian. I-am zis asta fiindcă la BRD, gardienii de acolo îi ajută pe clienții care nu se descurcă la roboțel. O urmăresc pe bătrânică cu coada ochiului cum se duce și îl roagă pe gardian să o însoțească până la aparat. Ăsta, cu o nesimțire totală, îi face un semn a lehamite și o trimite la alt ghișeu. Bătrânica se mai roagă și pe acolo de niște funcționare, dar niciuna nu se sinchisește să-și lase treaba importantă pe care o are (apropo, la banca asta există vreo 25 de ghișee, aproape mereu sunt ocupate de funcționare, dar la doar 2-3 sunt clienți, restul nu știu ce fac pe acolo).

De la distanță îi strig bătrânicii să aștepte, că o ajut eu, dacă nimeni din bancă nu catadicsește să o facă. Cum eram și destul de răgușit după meciul de aseară, glasul meu răsună în toata banca aia imensă și instantaneu toate privirile se îndreaptă către noi. Surprind alți clienți revoltați, gata să izbucnească dacă vreun angajat al băncii mai avea tupeul să spuna ceva.

Vin în sfârșit lângă bătrânică și îi cer factura. Este la EVA Energy. Nu am auzit de societatea asta, e furnizoare de energie electrică. Probabil de-asta nu reușea femeia să o plătească pe la nicio bancă. Mă aventurez să găsesc, prin meniul întortocheat, numele societății. Bineînțeles că este ultima dintr-o listă imensă de furnizori de servicii, garantez că bătrânica nu ar fi găsit-o în veci. Îi pregătesc plata (80 de lei) și îi cer banii, ca să îi bag în fantă. Bătrânica îmi dă o hârtie de un milion. Îi zic "doamnă, mergeți și schimbați banii, fiindcă aparatul ăsta nu dă rest". Bătrânica se duce tot la funcționara la care fusese prima oară fiindcă în continuare își făcea de lucru și nu chemase niciun alt client. Ce credeți că îi zice? "Mergeți și luați bon de ordine"!

Deja simt cum mă roșesc de nervi, dar zic că nu e treaba mea să mă cert cu proastele. O urmăresc pe bătrânică, se duce și cu ajutorul unui client (gardianul continuă să-și odihnească prețiosul leș pe scaun) scoate încă un bon. Vine la aceeași funcționară și îi cere să îi schimbe un milion. Eu știu că la BRD, unde eu îmi plătesc facturile, angajații de la birou sunt obligați să lase tot ce fac și să schimbe banii oamenilor care plătesc la roboțel. Aici nu e cazul, fiindcă ce credeți că îi cere nebuna aia? "Dați-mi buletinul". "Păi, nu vreau să schimb dolari (zice bătrânica), să schimb doar un milion". "Tot îmi trebuie buletinul", decretează șefa! "Nu am buletinul la mine...", mai apucă să zică deznădăjduită...

În momentul ăla, se apropie nervoasă o femeie care aștepta să fie chemată la un ghișeu și, la fel de tare ca și mine mai devreme, se descarcă: "Doamne, nu am mai pomenit atâta nesimțire! Ce e, domle, bătaia asta de joc? Dați-mi doamnă că vă schimb eu", și scoate niște hărtii de 10 lei pe care le întinde bătrânicii.

Și dacă vă gândiți că nesimțirea funcționarei s-a oprit aici, ce credeți că mai apucă să zică? "Doamnă, vă atrag atenția că nu aveți voie să schimbați bani în incinta băncii"!!! "da? Arestați-mă atunci", i-a răspuns clienta, care a rămas să bombăne cu cineva care o însoțea.

Cam asta a fost faza care m-a sictirit. Băi, suntem oameni! Nu e posibil să îți bați joc de un semen de-al tău, mai ales că acesta este în vârstă și neajutorat. Indiferent de ce fel de regulament o fi acoperită angajata respectivă a băncii sau gardianul ăla, niciun regulament pe lumea asta nu ține loc de omenie și respect! Anagajată de căcat, bancă de căcat!

joi, 19 noiembrie 2015

O echipă ranga-ranga

Ieri am scris un articol pe blog despre FCSB și prezența steliștilor la Pitești. Apoi l-am distribuit pe Facebook. Din propria experiență știam că doar 10% dintre prieteni îmi citesc articolele de pe blog, prin urmare nu mă așteptam la mai mult de 20 de vizionări. De obicei, o postare de-a mea face 30 de vizionări în prima zi de la publicare, 50 în prima lună și apoi sare peste 100 în vreo 3 luni. Ieri seară însă, fără ca altcineva să-mi dea share, am constatat că articolul Atacul clonelor la soclul lui Dobrin înregistrase 410 vizionări! Recunosc că este un record în istoria de vreo 6 ani a blogului meu. Între timp, numărul cititorilor a sărit de 500. Practic, zvonul s-a propagat natural, nu digital.

Au apărut, cum era și normal, supărările. Au apărut atât la comentarii, cât și pe e-mail. Am fost făcut frustrat. Nu e o noutate, mi se spune des că sunt frustrat când vorbesc despre FCSB și, în timp, am descoperit că este singurul argument al steliștilor dacă vreau să intru în discuție cu ei. Sunt frustrat. Ok, să zicem, doar așa ca să tacă puțin din gură ofticații și să asculte ce am de spus în continuare.

Întâmplarea face ca în aceeași zi, dar spre seară, avocatul CSA Steaua, celebrul Talpan, cel care îi face zile fripte Dumnezeului Becali, să ceară FRF-ului RETROGRADAREA FCSB!!! Hopa... Alt frustrat bănuiesc, nu?

Povestea e veche și steliștii nefrustrați o cunosc prea bine. Actuala FCSB nu mai are dreptul de a folosi stema și numele Steaua, deci a pierdut dreptul de folosință al mărcii Steaua. Adevărul e că nu l-a avut niciodată, dar aici intrăm în detalii. Ca să fiu scurt și pe înțelesul nefrustraților, o să explic ce vrea și de ce vrea Talpan retrogradarea echipei lui Becali:

Până ieri, recunosc că nu am înțeles nici eu mare lucru din încrengătura de acte trimise spre judecată de către cele două părți. Până ieri, când prostul de Becali s-a dat de gol. El a spus că nu are nicio vină, fiindcă a cumpărat societatea de la Viorel Păunescu, cel care a intrat în posesia clubului de fotbal Steaua după ce Armata a pierdut dreptul, prin Legea Sportului, de a mai avea echipă profesionistă de fotbal. Doar amatoare, nu și profesionistă. Prin urmare, Păunescu ce a făcut? A pus el laba pe marca Steaua cu de la sine putere și a cerut la FRF și LPF afilierea ca un nou club profesionist, dar FĂRĂ ACORDUL SCRIS AL ARMATEI! Armata nu și-a dat acordul ca o nouă entitate să continue legendara-i tradiție. Dacă își dădea acordul, în ziua de azi nu mai exista niciun scandal. De asemenea, Armata avea dreptul de a înscrie o echipă Steaua în Liga a 2-a, care este o ligă rezervată echipelor amatoare, nu profesioniste. Dar nu a făcut-o.

Deci în momentul acela 0 (nici nu mai știu anul, dar este irelevant), clubul Steaua a pierdut dreptul de a mai activa în vreo ligă de fotbal. De ce a continuat în Liga 1? Asta numai federalii pot să spună, dar vor tăcea complice, fiindcă ceea ce au făcut ei a fost o infracțiune mai mare decât cea de la dezafilierea Craiovei lui Mititelu.

Și revin la Becali. El, întradevăr, are cea mai mică vină. El este un cumpărător de bună credință. E ca și cum a cumpărat o mașină furată. Dar în aceste cazuri, mașina furată revine la proprietar! Sorry folks, that's the law! Și legea nu e frustrată! Dacă e să-i acordăm circumstanțe atenuante, putem să spunem că el nu a știut nimic despre manevrele lui Păunescu. Dar am trăit și noi pe vremurile alea și ne aducem aminte că el de fapt a uneltit toată șmecheria. Dar să zicem că e un cumpărător de bună credință.

Ce a făcut Becali? A luat mașina, a tunat-o, a mai și reparat-o cu ranga, i-a schimbat frecvent piesele, a plimbat-o prin Europa, unde a mai făcut unele accidente, a ambalat-o tare pe drumurile de țară, apoi a lăsat-o pe mâna unor pițiponci cât timp s-a dus el să studieze la Facultate... Mașina încă merge. Dar proprietarul de drept își vrea mașina înapoi. Nu mai contează că i-a închiriat în trecut garajul în care să o țină, garaj pe care Becali l-a modernizat un pic pe banii lui. Omul vrea mașina furată. Asta nu înțelege, sau nu vrea să înțeleagă, Gigi Becali: că trebuie să dea înapoi ceva ce nu e al lui!

FCSB trebuie retrogradată! Asta spune Armata. Mașina trebuie radiată din circulație. Asta spune proprietarul. În lumea reală, mașinile furate se întorc la stăpân cu ajutorul poliției. În lumea fotbalistică, doar DNA-ul poate face curățenie.

Și acum revin la supărările celor care nu au fost de acord cu articolul meu de ieri. Vedeți domnilor că am dreptate când spun că nu ar trebui să vă lăsați copiii să devină fani FCSB? Să îl idolatrizeze pe Becali sau Rădoi? Ei sunt doar niște profitori (hai să nu le mai zic infractori), care nu au pic de respect pentru competiție și adversari. Copiii trebuie să își aleagă idoli cu coloană vertebrală, nu îmbârligători și aroganți, oameni ce fentează legea.

Ăsta a fost mesajul articolului de ieri, alături cu cel în care atrăgeam atenția că se pregătește datul lui Nicolae Dobrin jos de pe soclu. Dacă nici acum nu ați înțeles, atunci am un mesaj pentru voi: "Sus, sus, sus, sus!!!"

miercuri, 18 noiembrie 2015

Atacul clonelor la soclul lui Dobrin

Ieri, 17 noiembrie, FCSB a disputat un meci amical împotriva echipei locale SCM Pitești. A bătut chinuit cu 1-0, dar asta contează mai puțin. Circa 3.000 de spectatori au venit să o urmărească la lucru pe echipa care își arogă dreptul de continuatoare a celebrei Steaua București. Au fost 3.000 de piteșteni care au vibrat la fiecare atingere de balon a oaspeților, deși gazde erau unii îmbrăcați în tricouri violet.

Am văzut destule poze postate pe Facebook de la meci. Am descoperit în ele mulți copii care nu au nicio treabă cu fotbalul, poate doar conjunctural, dar pe care dacă îi întrebi cu ce echipă țin, îți răspund cu mândrie și emfază: cu Steaua! Am văzut pensionari care nu aveau ce face acasă, dar și foarte mulți tineri ahtiați după Steaua.

După joc, reprezentanții FCSB au discutat cu cei ai Primăriei Pitești posibilitatea ca pentru o perioadă, clubul bucureștean să se mute aici. Discuții aprinse au fost și la emisiunile tv, dar și pe internet. Faptul că FCSB s-ar muta temporar la Piteşti pentru a-şi disputa meciurile considerate "acasă" nu ar fi o tragedie. Indiferent de numele echipei, că o cheamă Dacia Mioveni, FC Internațional, Academica Clinceni sau FCSB, important e să arăți omenie şi să găzduieşti un club care trece prin probleme.

Grav este, însă, ceea ce a subliniat Rădoi, cel care se crede antrenor deși nu e: "Piteştiul este un oraş stelist". Într-un oraş care a cucerit de două ori titlul de campioană (1972 şi 1979) prin FC Argeș, care l-a dat pe cel mai mare fotbalist român, Nicolae Dobrin, care a găzduit echipe imense ale fotbalului mondial, precum Real Madrid, Valencia sau Nottingham Forrest, nu ai voie să fii altceva decât vultur! Să o ai în suflet decât pe FC Argeş!

E o ruşine ce se întâmplă cu tinerii din Piteşti. E absolut normal să mai ai şi o altă simpatie, poate pentru Steaua, poate pentru Dinamo sau Craiova, Rapid ori CFR Cluj, dar sufletul trebuie să fie violet.

Mă uit la copiii şi la tinerii din Piteşti, sunt înnebuniți după Steaua. Nu e problema mea că văd în față doar Steaua, eu văd o problemă de civilizație. Problema e la părinți. Eu ştiu că atunci când îți alegi un idol în viață, acela trebuie să însumeze o mulțime de calități cu care tu te identifici. La fel e şi la echipele de fotbal. Or, luând exemplul FCSB-ului, cu ce ai putea să te identifici în acest moment la acest club? Cu faptul că ești supervizat de UEFA pentru fapte de corupție în fotbal? Cu un manager aflat la pușcărie pentru infracțiuni economice, dar care oricum avea multe alte comportamente penale? Cu un patron infractor dovedit, care chiar și după ce a ieșit din închisoare forțează limitele legalității prin orice face (chiar și prin actele caritabile pe care știe să și le mediatizeze)? Cu un președinte executiv, care atunci când oferă declarații publice ceartă pe toată lumea de la înălțimea scaunului său, pe care a fost pus doar fiindcă a fost un mediocru arbitru corupt și coruptibil? Cu un lider de galerie care e condamnat definitiv pentru cămătărie și acte violente? Cu un jucător care este cercetat pentru sex cu minore? Cu niște jucători aroganți și care nu cunosc termenul de Fair-Play și respect pentru adversar (evident că nu toți, doar o parte dintre cei români)? Și să nu uităm de perioada te tristă amintire din punct de vedere moral, "perioada Prodan-Reghe"!

- FCSB este clubul care l-a renegat pe unul dintre eroii care au adus glorie: Lucian Bălan. La înmormântarea acestuia, nimeni, dar absolut nicio persoană de la club nu a fost la căpătâiul celui care a ridicat Cupa Campionilor Europeni deasupra capului!
- FCSB este la ora actuală un club care nu mai este respectat nici măcar de susținătorii de ani și ani, cei ce formează galeriile, cei care și-au dat seama de mocirla morală în care a ajuns acest club de legendă al României.
- FCSB este rejectat pe foarte multe stadioane din România, dovadă fiind imaginile de la meciurile susținute în Liga 1, doar Iași, Pitești, Constanța și încă 2-3 rămânând centre cu puternic suport din partea localnicilor.
- FCSB este pe cale să își piardă în Justiție identitatea pe care și-o proclamă, cea de continuatoare a brandului Steaua, în favoarea Armatei, cea care a înființat și care a dus acest brand pe cele mai înalte culmi ale performanței.
- FCSB este clubul asociat în prezent cu cele mai mari mârșăvii din perioada post-revoluționară: reînființarea Cooperativei, controlul arbitrilor prin șeful lor suprem, stelistul asumat Deaconu, acuzații de dopaj, nedovedite deocamdată doar fiindcă tot ce e vorba de Steaua, se mușamalizează rapid la Comisiile federale, dat fiind faptul că o persoană foarte influentă de acolo, avocat de profesie, este unul dintre cei mai mari steliști în viață.

Sigur că sunt și steliști mulți, a căror dragoste pentru culorile roș-albastre a început odată cu drumul european din 1985 încununat cu succes. Dar eu, pe acești oameni, îi văd oameni cerebrali, care iubesc o istorie, care sunt atașați de culori, nu însă și de realitățile actuale, pe care încearcă atât cât de mult pot să le minimizeze, în dauna atașamentului de care vorbeam. Nu la ei mă refer aici.

Și revin pe final la ceea ce mă doare. După ce piteștenii au respins clonele SCM și Academica credeam că s-au mai deșteptat. Slabe speranțe. O altă clonă pare că sapă la soclul marelui nostru Nicolae Dobrin! Și dacă ceva nu se petrece cât de repede, este posibil să mai citim despre FC Argeș și Dobrin doar prin cărțile lui Sevastian Tudor, iar la stadionul din Trivale statuia lui Dobrin să fie înlocuită de cea a lui Dică. "Tot cu Nicolae începe numele, nu mai contează"... ar spune peste câțiva ani niște puștani, steliști de mici.

duminică, 11 octombrie 2015

Calificare fără glorie!

România a învins cu 3-0 în Feroe și s-a calificat la turneul final din Franța, după o pauză de 8 ani. Practic e o nouă generație, dintre cei care au fost în Elveția și Austria doar Raț și Marica se vor mai regăsi și la acest turneu final.

În mod normal, ar trebui să fim cu toții bucuroși. Motive ar fi enorm de multe: calificare directă, 5 victorii și 5 egaluri, fără înfrângere, doar două goluri primite, echipa națională între primele 10 din lume!!! Dar mă uit în jur și văd aceeași percepție: calificarea ne bucură, dar nu sărim în sus. La Digisport, Gabi Balint spune că nota României pentru această campanie este 6. Adică o notă de trecere. E o calificare fără glorie.

De ce? Păi în primul rând că ne-am calificat dintr-o grupă incredibil de ușoară, poate cea mai ușoară grupă de preliminarii din istoria fotbalului european. Dacă te uiți în alte grupe, te ia capul! La noi, doar Grecia era o sperietoare, dar a sfârșit prin a termina ultima, înfrântă de două ori de Insulele Feroe!!!

În al doilea rând, dar asta doare cel mai tare, România a suferit incredibil de mult în toate meciurile. Practic, deși am primit doar două goluri și nu am fost învinși niciodată, echipa noastră națională s-a târât de la meci la meci cu jucători ieșiți total din formă, dar forțați, cu fotbaliști care nu joacă deloc la echipele de club, cu jucători ratați în Europa și luați să plimbe cămile prin deșert, cu antrenori blazați și depășiți total de evenimentele din fotbalul european.

Și atunci, ne întrebăm "Bă, dar cum dracu' ne-am calificat până la urmă?". Păi uite cum: Prin sclipiri de geniu și noroc cu carul. Cu Irlanda de Nord ne-a scos Papp cu o dublă, cu Finlanda, tot o dublă, dar a lui Stancu, cu Feroe a fost rândul lui Budescu să dea două goluri, cu Finlanda acasă arbitrul ne iartă de un penalty la 0-1 și apoi Hoban egalează în prelungiri, cu Feroe acasă învingem cu 1-0 cu un gol marcat spre finalul meciului, etc etc. Să nu uităm că echipa nu a jucat nimic, nimic, nimic!!! Numai bulan, bulan, bulan!!! Mulțumim zarurilor lui Piți și icoanelor lui Tata Puiu!

E cazul să ne bucurăm? Păi dacă trăim prezentul, da! O calificare e o calificare, intrăm din nou în lumea bună a fotbalului european, acolo unde nu vor fi Olanda și Serbia, unde este posibil să nu fie Croația, Ucraina, Danemarca și altele. Adică naționale care dau jucători la Real Madrid, Barcelona, Chelsea și Manchester United! În schimb, dacă ne gândim la viitor, E JALE FRAȚILOR!!! 90% dintre jucătorii echipei naționale sunt niște ratați la echipele lor de club. Cei care mai joacă ceva sunt cei din țară, dar cum știm cu toții mentalitatea fotbalistului român, dacă în iarnă se transferă și ei afară, vor deveni la fel de penibili. Și să mai zic și de antrenor? Doamne-Dumnezeule!

Hai, totuși, să încheiem într-o notă optimistă. Dacă este vreun jucător care merită să fie felicitat sincer pentru această calificare, acesta este Ciprian Tătărușanu. Este singurul fotbalist cerebral și profesionist din lotul României (poate și Pantilimon, dar culmea e că nu pot să joace amândoi). A evoluat perfect în toate meciurile, nu a intrat în polemici, și-a văzut de treaba lui la echipa de club și, iată, în momentul actual este titularul echipei care e pe primul loc în Serie A, Fiorentina! Jos pălăria, Tătărușanu! Dacă toți tricolorii ar fi ca el, atunci parcă ne-ar mai reveni bucuria de a ne bucura la victoriile echipei naționale, așa cum o făceam pe vremea Generației de Aur.

miercuri, 7 octombrie 2015

Acești golani minunați!


motto:

"Rugby-ul este un sport de golani practicat de gentlemani, iar fotbalul este un sport de gentlemani practicat de golani"




Nu știu cine a spus aceste cuvinte, nu le-aș da credit în totalitate, dar luând per ansamblu mesajul lor sunt pe de-a-ntregul de acord. Este Cupa Mondială la rugby în desfășurare și pe zi ce trece sunt uimit de ceea ce se întâmplă acolo: echipe care își depășesc condiția, sportivi care luptă până la ultima picătură de energie și care la fiecare fază sunt dispuși să-și rupă oasele și să-și spargă capetele pentru interesul echipei, respect total arătat arbitrilor și adversarilor, discursuri elevate și pline de fair-play, stadioane cu 88.000 de oameni în tribună care cântă și aplaudă, nu huiduie! Am impresia că mă uit la imagini ireale, eu, care sunt obișnuit cu obscenitățile, trivialitățile și jagardelele din fotbal... Vă spun sincer că în perioada asta, dacă un meci de rugby s-a suprapus cu desfășurarea oricărui meci de fotbal, am preferat să mă uit la rugby!

Cum Facebook-ul a fost luat cu asalt ieri seară de oameni care sunt mândri că sunt români, am renunțat să mai bag și eu ceva despre victoria istorică a României cu Canada, 17-15. Cea mai mare revenire din istoria Cupei Mondiale la rugby, de la 0-15 la 17-15!!! Dar când am văzut cu cât respect tratează străinii echipa națională de rugby a României, nu pot să nu zic și eu ceva despre acest minunat succes al stejarilor.

Am urmărit cu sufletul la gură partida. Fac o paranteză. Înainte de meci am stat la taclale în oraș, vreo două ore, cu un prieten, și el mare microbist. Normal că nu am vorbit numai despre fotbal, dar parcă ne-ar mai fi trebuit vreo două ore ca să ne terminăm de vorbit! Însă, ca un făcut, cu 10 minute înainte de ora oficială de începere a meciului, ne-am ridicat amândoi de pe scaun și am zis să ne grăbim acasă, că începe meciul. De rugby! Deși, până atunci, niciun cuvânt despre rugby... Și amândoi ne-am exprimat îndoiala că am putea să învingem Canada, dar putem totuși să pierdem cu o diferență mai mică de 7 puncte. Ei bine, desfășurarea meciului ne-a cam dat dreptate, dar finalul ne-a dat calculele peste cap! Spun asta fiindcă vreo 60 de minute din cele 80, România a arătat doar voință, nu și putință.

Însă, ce s-a întâmplat cu rugbiștii tricolori depășește orice imaginație. Să fii condus cu 15-0 (echivalentul unui 2-0 în fotbal), să nu îți iasă mare lucru până atunci și dintr-odată să renaști ca pasărea Phoenix, asta înseamnă să ai caracter! Și rugbiștii au caracter din plin! Mi-aduc aminte cum au plecat ei spre Cupa Mondială, cu căciulile de dac în cap și cu mesajul că vor da totul pentru culorile naționale. Ei bine, în acel minut, am văzut un declic. L-am văzut pe Burebista (căpitanul Macovei) ridicându-se deasupra dacilor lui și strigând sălbatic un fel de "pe ei, pe mama lor!". Faza primului eseu spune totul despre voința ieșită din comun a acestor daci moderni: un mol de margine (molul este o grămadă în mișcare, în care jucători de-ai ambelor formații împing în sens opus) în care ai noștri au împins de parcă în față nu le-ar fi stat voinici de același tonaj ca și ei, ci niște copilași care se joacă de-a grămada!

Și culmea, de la 15-7, parcă totul s-a simplificat, parcă adversarul României nu mai era Canada, ci timpul! Un timp care se scurgea nemilos. Și l-am văzut din nou pe "Burebista" țipând la ai săi, mobilizându-i! În ultimele minute am atacat furibund, dar un pic haotic. "Eseul plutea în aer", ca să iau o nouă expresie din fotbal, dar atmosfera asta era tot mai umedă, după superbul curcubeu de la pauză, și începusem deja să mă gândesc că victoria ar putea să ne alunece printre degete. A fost nevoie ca același Macovei să culce, după un nou efort colectiv, mingea în terenul de țintă pentru ca scorul să devină 15-14. Insuficient, tot înfrângere era...


Și vin ultimele minute. Ai noștri atacă furibund, dar și greșesc mult. Arbitrul nu iartă nimic, deși e o fază pe muchie de cuțit în care putea să închidă ochii, fiindcă noi scăpasem spre un nou eseu. Un jucător de-al nostru se enervează și începe să vocifereze, dar pe imaginile televiziunii engleze, în plan secund, se vede același Macovei care urlă la colegul lui: "Taaaaciiii!!!" În traducere liberă, "putem să pierdem, dar s-o facem demn și să nu ne certăm cu arbitrul". Dar uite, că nu pierdem, fiindcă beneficiem în minutul 78 de o lovitură de pedeapsă de la vreo 40 de metri, lateral stânga. Îl văd pe Vlaicu luând balonul, așezându-l tacticos și concentrându-se. Mie mi s-au tăiat picioarele, probabil multor milioane de fani ai rugby-ului din toată lumea. Dar Vlaicu, nume de dac autentic, nici nu clipește când șutează sănătos și ne aruncă în brațele extazului!

Meciul se termină cu victoria 17-15 a României. Acei munți de oameni, de peste 100 de kile și cu figuri fioroase, plâng de fericire ca niște femei la finalul unui film siropos. Emoțiile însă nu au tipar, fie că izvorăsc din inimile unor stejari vânjoși, unor femei sensibile sau unor telespectatori mândri. Nu am câștigat nimic la Cupa Mondială, e doar prima victorie după două înfrângeri în fața unor coloși ai rugby-ului mondial, ca Franța și Irlanda. A, ba da: am câștigat respectul întregii lumi rugbistice! Meciul s-a terminat, dar elogiile încep să apară pe toate canalele media posibile. Este cea mai mare răsturnare de scor din istoria Cupei Mondiale! Iată cum România scrie istorie dar, cel mai important, este lăudată peste tot. Parcă acum este momentul să ne simțim mândri, nu?

Și să nu uităm că pe harta rugby-ului mondial, și tot sub formă de premieră, ne-a mai pus și Surugiu, care și-a cerut prietena de soție, pe marele stadion Wembley! Eveniment relatat, de asemenea, de întreaga presă mondială.

Aș putea să închei aici, dar nu pot să uit de "sportul rege". În câteva zile, România are șansa să bată Finlanda și să se califice, după o pauză de 8 ani, la Campionatul European de fotbal. Tare aș vrea să văd aceeași atitudine de la tricolori, dar mi-e teamă că vom huidui din nou și vom înjura. Fiindcă acolo nu avem daci cu suflet nobil, avem niște golani înfumurați plini de bani și orgolii.

PS - Poza este luată de pe pagina oficială a competiției, Rugby World Cup, poză pe care administratorii au pus-o la Cover!

sâmbătă, 26 septembrie 2015

Recordul mondial al celor de la Samsung


În războiul lor continuu cu cei de la Apple, coreenii de la Samsung au realizat un nou record mondial, unul imbatabil, chiar, aș zice! Culmea este că ei habar nu au de performanța senzațională pe care au realizat-o, a trebuit să apară un neica nimeni din România (adică eu) ca să observe! Poate mă aleg și eu cu ceva pentru treaba asta, mai știi?

Aseară, în prag de culcare, nu am ce face și intru pe prezentarea oficială a smartwatch-ului Samsung Galaxy Gear S, gadget pe care l-au lansat în august 2014. Știu, a trecut ceva timp până când am descoperit recordul mondial, nu? Dar dacă abia acum mi-a trecut prin cap să îmi cumpăr și eu unul... Buuun... Și mă uit eu la prezentarea filmulețului de pe youtube, când îmi sare în ochi o chestie.

Fixist și perfecționist cum sunt, poate și din cauză că timp de mai bine de trei ani am fost mintea limpede a cotidianului TOP, imediat observ o greșeală într-un text sau o inadvertență într-o prezentare. Ce să-mi faci, deformație profesională...

Dar să revin... Mă uitam eu la nenea ăsta care aleargă cu smartwatch-ul la mână, monitorizându-și performanțele și bătăile inimii, când îmi sare în ochi timpul pe care l-a înregistrat: 31 de minute și 3 secunde pe 13,26 km alergați. Hmm... Mai întâi m-a intrigat, fiindcă eu, după 5 ani de jogging, scot timpul de 31 de minute în vreo 6 km alergați. Apoi m-a frapat, când mi-am dat seama că nenea ăsta din reclamă aleargă de două ori mai repede decât mine, în condițiile în care nici eu nu sunt vreun melc. Și nu în ultimul rând, m-a enervat când am realizat că nu e posibil să aibă un pas de 2 minute și ceva pe kilometru (adică la jumătatea pasului de alergare pe care îl am eu). De ce spun asta? Fiindcă un pas de alergare de 2 minute și ceva este pas de alergare de record mondial de atletism.

Și apoi mi s-a aprins beculețul: ce-ar fi ca idioții ăștia de la Samsung să nu fi realizat că în reclama lor au făcut o mare gafă? Adică timpul pe care ei pretind că l-ar fi realizat tipul din reclamă să fie mai bun chiar decât recordul mondial la 10.000 de metri!!!

Normal că am luat o foaie de hârtie, un pix și un calculator și am început să fac calcule. Și, ce să vezi? Exact cum am intuit! Samsung a realizat un nou record mondial la 10.000 de metri!!! 

Raționamentul e acesta: actualul record mondial la 10.000 m aparține ethiopianului Kenenisa Bekele și a fost realizat acum 10 ani, deci nu e chiar un timp pe care să-l iei la mișto. Bekele a scos la concursul Diamond League de la Roma timpul de 26:17,53. Asta înseamnă că el a alergat cu o viteză medie de 6,34 m/s (sau 22,82 km/h).

Tinerelul ăsta din reclamă cică a scos 31:03 pe 13,26 km, adică ar fi alergat cu o viteză de 7,11 m/s (sau 25,60 km/h)!!! Deci, după cum se vede, un amator amărât care iese dimineața pe burta goală și aleargă pe coclauri, urcă scări și traversează linii de cale ferată, înainte ca să meargă la birou și să se înfunde într-un scaun comod pentru toată ziua, îngurgitând un prânz hipercaloric format din orez și mâncare chinezească (asta ca să nu zic burgeri cu Cola), așadar acest amărât aleargă muuult mai repede și mai bine decât un atlet profesionist, cu o întreagă cohortă de specialiști în nutriție, medicină și antrenamente, care evoluează pe o pistă super-rapidă într-o cursă cu iepuri și premii de 25.000 de dolari!!!

Interesant, nu? Doamne, Dumnezeule, unde îi poate duce pe unii dorința de a demonstra că sunt mai buni decât concurența! Acum să ne așteptăm la o replică a celor de la Apple, nu? Nu pot să facă și ei un record mondial din poignet?

PS - Tot din calcule, reiese că recordul mondial al celor de la Samsung ar fi undeva pe lângă 23:43,00, adică ar fi cu vreo 2 minute și jumătate mai bun decât cel al lui Kenenisa Bekele!!! Well done, Samsung!

sâmbătă, 12 septembrie 2015

Mamă, mamă, ce leapșă mi-am luat!

Cum de mă nimeri pe mine domnișoara cu vârstă de doamnă Andrei Ileana, nu știu! Tocmai când să plec și eu trei zile la mare, ca studenții fără bani (la început de septembrie), jap!, o leapșă pe blog! Cică e gen Liebster Award, nu știu ce e asta, dar sună într-un mare fel. Așa că o să răspund acum cu mare răspundere, mai ales că în ultimele două săptămâni am o afluență de cititori neașteptată, datorită articolului cu Helicobacter Pylori, dar și promovării turneului trupei Iris.

1. De când scrii?
- Mă îndrept spre 6 ani de blogging, dar nu fac o afacere din asta. Am lansat blogul acesta fiindcă era la modă, iar Facebook-ul abia pornise la drum și avea puțini adepți. De fapt, dacă e să mă gândesc bine, eu am convins-o pe Ile să-și facă blog în același timp în care ea m-a convins pe mine să-mi deschid pagină de Facebook. Acum, ea este mult mai activă pe blog, iar eu pe Facebook.

De la început mi-am anunțat intenția de a da acestei pagini o notă personală în dauna uneia comerciale. Am scris editoriale, mi-am exprimat păreri, am făcut și puțină literatură. Recunosc că de multe ori m-am gândit să schimb profilul blogului pentru a-l face mai cunoscut în blogosferă, pentru a câștiga notorietate ca autor, dar mi-am dat seama că sunt prea provincial, nu am acces la multitudinea de evenimente din Capitală.

Asta dacă e să ne referim strict la blog. Dacă întrebarea se referă la scris literar, atunci lucrurile stau altfel. Mi-a plăcut dintotdeauna să aștern pe foaie gânduri sub formă de povestiri, nuvele sau comentarii. Cei care mă știu mai puțin trebuie să afle că încă din anul 1994 am început să concep texte pentru televiziune, știri și reportaje. Am continuat așa până în anul 2008, când m-am retras din presă, dar e important de subliniat că între 2005-2008 am avut o activitate publicistică mai mult decât intensă, cumulând mai multe calități: cea de redactor sportiv și redactor șef adjunct la cotidianul TOP, redactor șef al revistei Forza Viola, editor publicist al mai multor suplimente și colaborator local al cotidianului Jurnalul Național.

După 2008, având încă microbul scrisului în sânge, am pornit un proiect anevoios: o trilogie inspirată din sport, mai precis din fotbal. Am finalizat prima carte, intitulată Micul Gladiator, după care am lăsat lucrurile baltă la mijlocul celei de-a doua cărți. Cum nici prima nu a văzut lumina tiparului, ci doar zace în calculatorul meu, pot spune că proiectul a eșuat. Dar eu sunt mulțumit de faptul că am avut puterea, tăria sau inspirația de a scrie o carte și mă mândresc cu ea. Câteva persoane au apucat să o "răsfoiască", una singură a și citit-o cap-coadă și nu cred că m-aș face de râs, dar vremea ei pare că a trecut. Oricum, romanul are un cititor fidel, pe mine! De vreo patru ori am savurat-o de la prima și până la ultima pagină.

De asemenea, la capitolul realizări beletristice pot să trec fără probleme și o nuvelă polițistă, intitulată Blocul Groazei. Pornită ca un roman, lucrarea s-a restrâns periodic la cererea editorului publicist până ce a ajuns la o nuvelă cu doar 21 de pagini, care nici măcar nu a mai fost publicată din motive pe care nu le-am înțeles. Recent, am dezgropat-o și am oferit-o spre lectură câtorva prieteni de pe Facebook care și-au dorit s-o citească. Nu știu dacă toți cei nouă prieteni au lecturat-o, dar sunt fericit că am primit patru feed-back-uri pozitive, chiar mai mult decât pozitive, dacă pot să spun așa (știu, nu pot, dar e blogul meu și fac ce vreau). Acum vreau s-o transform în scenariu de televiziune și, de ce nu, s-o înscriu la concursul de scenarii anual al HBO.

Și nu în ultimul rând, am mai încercat ceva anul trecut: un action-script comercial, o poveste ce conține "plasare de produse" :D. Concepută sub forma unui serial în patru episoade, povestea a fost un cadou pentru o persoană dragă, dar de fapt a fost mai mult un wanna-be. Recunosc că și aceasta a avut reacții pozitive. Cine e curios, poate reciti cele patru episoade aici (1), aici (2), aici (3) și aici (4).

Idei am continuu, nu cu mult timp în urmă mă bătea gândul să scriu un roman tenebros. Mai demult, cineva mi-a recomandat să scriu un roman erotic, fiindcă am o imaginație incredibilă... Deci, the best is yet to come, dacă nu voi fi la fel de puturos ca și până acum.

2. Ce îți doreai să te faci "când vei fi mare"?
- Ei, fiindcă am dat un răspuns atât de vast la prima întrebare, o să-mi permit să fiu mai expeditiv în următoarele. Știu din experiență că tot ce e mult, plictisește.

Revenind... Culmea este că acum două zile, la o onomastică a unui prieten, în fața unui pahar de vin alb foarte bun și a unui grătar de pește minunat, am mai răspuns la această întrebare! Am vrut să mă fac polițist! Chiar și acum sunt momente când regret că nu mi-am dus visul la îndeplinire, mai ales că polițistul ăla de la Brașov, Marian Godina, a arătat că se poate să porți uniformă, să împarți legea sau să patrulezi, în același timp fiind savuros pe internet sau scriind povești fascinante, pline de umor.

3. Care este în scris tema ta favorită?
- Îmi place să fiu spiritual. Fie că scriu despre fotbal, politică, dragoste, crimă, fie că fabulez sau sunt serios, vreau să mă fac înțeles ușor într-un mod în care să-l îmbie pe cititor să-mi îmbrățișeze stilul literar. Dacă e să dau un răspuns strict, îmi place să scriu mai mult despre sport.

4. Cărțile - pe hârtie sau electronice? Argumente
- Nu-mi închipui că voi ajunge vreodată să citesc cărți doar pe Kindle sau orice alt device. Iubesc să citesc cărți, să le țin în mâini, să le răsfoiesc! De altfel, eu am și un stil anume de a citi o carte. Nu mă apuc de următorul capitol până când nu văd câte pagini are, până ce nu-mi arunc un ochi peste el. Nu știu, asta mă stimulează să-l lecturez cu și mai mare interes! De asemenea, îmi stabilesc borne: ce se întâmplă relevant până la jumătatea cărții, ce personaje apar, ce se repetă, care e modus-operandi, dacă în primele 100 de pagini se bat câmpii sau acțiunea este promițătoare, cum arată primele 10 capitole... Chestii dintr-astea care, poate, pentru unii par bizare.

Ei, bine, gândiți-vă că pe un Kindle nu aș putea face așa ceva. Și nici nu aș putea simți mirosul de foaie proaspăt tipărită (iubesc mirosul cărții ieșite de la tipar!). Singura carte pe care am citit-o electronic este cea a lui Zlatan Ibrahimovic (aici), dar între timp am pus-o în bibliotecă și "în carne și oase".

5. Ce meserie ți-ai alege dacă ai lua-o de la capăt?
- Dacă aș fi proaspăt absolvent de Bacalaureat, dar aș avea mintea de acum, aș alege o meserie din care să pot câștiga foarte mulți bani și aș avea enorm de multe oportunități. M-aș face specialist în IT. Am eu niște cunoștințe care au niște perspective... de numa-numa!

6. Ce bloguri îți plac?
- În ani, gusturile s-au mai schimbat. De altfel, din lista de bloguri pe care le urmăresc, de fapt nu mai urmăresc nici jumătate, dar mi-e lene să umblu acolo ca să le schimb. Fără să râdeți, dar prioritățile mele în acest moment sunt: Laura Cosoi, Cabral, Sore, Mihai Mironică, Chinezul și Ina Trandafir. Dintre cunoscuți/prieteni, îmi sunt dragi Ileana Andrei, Ema Pirciu și Radu Restivan (care este vlog mai mult).

7. De care împlinire te bucuri cel mai mult până acum?
- Indiscutabil, de fetița mea! Dar intuiesc că întrebarea se referea la scris, așa că răspunsul este: EURO 2008. Am fost acreditat la acest eveniment sportiv foarte important, trei săptămâni am stat în Elveția și Austria și am fost insider la mai multe meciuri de fotbal inter-țări, ocazie cu care am stat la un metru distanță de mari vedete ale fotbalului european, precum Cristiano Ronaldo, Iker Casillas, Zlatan Ibrahimovic sau Adrian Mutu, ca să dau doar câteva exemple. O experiență pe care aș repeta-o oricând, cu orice sacrificii.

8. Ce carte ai recomanda, indiferent de anotimp?
- Trilogia Millennium, de Stieg Larsson! Știu, au trecut deja câțiva ani de când a fost în vogă, dar nu pot uita cât de captivant a fost stilul în care au fost scrise cărțile, cât de interesantă și întortocheată a fost povestea și ce deznodământ neașteptat!

Recent am descoperit-o și pe autoarea americană de thriller-uri, Gillian Flynn. Trei dintre cărțile ei sunt absolut fabuloase și le recomand cu mare plăcere: Fata dispărută, Locuri întunecate și Obiecte ascuțite.

9. Pe cine nominalizez eu la acest premiu?
- De obicei nu prea dau leapșa mai departe, fiindcă nu sunt luat în serios. Dar, dacă își fac timp și au plăcere, Ema, Ada și Raluca pot să răspundă și ele, eu le garantez că le voi citi cu mare plăcere.

Cam astea ar fi. Nu știu ce încheiere să fac, așa că o să pun punct.

luni, 7 septembrie 2015

Bună seara, prieteeeeniiiiiiii !!!!! Bună seara, Pitești!

Cică vine un rocker la Dumnezeu:
- Doamne, te rog, coboară din nou pe pământ! Vino printre noi!
- Bine, tinere! Ne vedem pe 18 septembrie la Pitești!

sau

Cristi Minculescu, într-una din zilele lui libere, la pescuit, prinde peștișorul auriu.
- Domnu', domnu'! Aruncă-mă înapoi în apă și-ți voi îndeplini trei dorințe.
Stă Cristi Minculescu și se gândește, îi salvează viața peștișorului, apoi zice:
- Prima dorință: să cânt Din Nou Împreună cu Iris. A doua: să încep turneul de la Pitești. Și a treia: să ne iubească lumea.
După câteva minute, iese peștișorul cu un ditamai afiș și zice:
- Mi-am permis să umblu puțin la ultima dorință. Veți fi nemuritori!

Da, oameni buni, se întâmplă! Pe scenele rock din România se va auzi din nou celebrul strigăt de luptă "Bună seara, prieteeeeeniiiiii!!!". După trei ani de pribegie, cea mai bună trupă rock românească din toate timpurile își va recăpăta identitatea. Fiindcă, hai să fim sinceri, Iris fără Cristi Minculescu e ca Bon Jovi fără Jon, ca Aerosmith fără Steve și, ca să fiu puțin mai dur, ca Nirvana fără Kurt. N-a venit încă momentul să ne amintim că "A fost odată Iris"!

Mi-am permis să introduc concertul celor de la Iris la Casa de Cultură a Sindicatelor (ah, ce mă zgârie pe creier! Tot n-am scăpat de denumirea asta?) cu două glume. M-oți crede nebun, dar pentru mine Cristi Minculescu rămâne Dumnezeul rockului autohton. Întoarcerea lui pe scenă e un eveniment în toată regula, mai ales că au circulat atât de multe zvonuri cu privire la ieșirea lui din muzică încât această revenire era cu totul și cu totul necesară. M-am uitat recent pe lista spectacolelor din orașele mari ale Europei și am descoperit că nume extrem de mari concertează cu casa închisă chiar dacă soliștii au vârste de 60, 70 de ani. Și atunci, de ce să nu ne mai bucurăm și noi de puținele legende pe care le mai avem?

Turneul "Din Nou Împreună" va debuta pe 18 septembrie la Pitești, un motiv de mândrie atât pentru noi, cât și pentru Cristi Minculescu și, așa cum sugerează chiar numele, este o sărbătorire a faptului că trupa revine în fața publicului în formula în care s-a consacrat. Primul oraş pe harta va fi Piteşti, oraşul de suflet al lui Cristi Minculescu, care într-o declaraţie recentă spunea că: "Deşi multă lume nu ştie, eu sunt născut în Piteşti şi am locuit aici până la vârsta de 13 ani. Tatăl meu era inspector de finanţe şi, din cauza jobului, a trebuit să ne mutăm în Craiova, când eu aveam 13 ani. De oraşul asta mă leagă primele amintiri frumoase din copilărie când, desculţ, jucam fotbal cu prietenii pe acelaşi teren pe care juca şi Dobrin. Stăteam şi ne uităm la el să-i învăţăm schemele”.

Cine nu îşi aminteşte versurile pieselor precum “Baby”, “Nu mă uita”, "De vei pleca” sau “Strada ta”? Cristi Minculescu şi IRIS invită toţi piteştenii să retrăiască alături de ei, timp de aproape două ore, cele 4 decenii de succes, într-un show pentru toate vârstele, de la nostalgici până la generaţia tânără.

Biletele se găsesc la casa de bilete a sălii de spectacol, în reţeaua magazinelor Germanos, Orange, Vodafone şi Diverta sau online pe www.iabilet.ro.




marți, 11 august 2015

Introspecție în inocență

Sunt o persoană liniștită. Îmi place să trăiesc într-un spațiu dominat de ying și yang. Insist ca în jurul meu să se vorbească încet și calm. Am o liniște interioară ce îmi este greu perturbată. Cele mai frumoase momente ale zilei sunt cele în care pot să meditez la ce am de făcut în perioada următoare sau la ce am realizat de curând. Îmi place de multe ori să mă izolez la un film într-o sală de cinema goală, să mă afund în paginile unei cărți, să alerg în spațiul tăcut al naturii din jurul meu, să conduc singur în mașină și să-mi pun ordine în gânduri.

Nu, nu sunt o persoană introvertită, îmi place să socializez, să râd, să animez o întâlnire. Sunt înnebunit după copii, mă joc cu ei și cu jucăriile lor, de parcă aș fi unul dintre ei. Dar iubesc mai mult momentele gen zen. Așa că, petrecând destul de mult timp în mintea mea, am ajuns să redescopăr destul de multe frânturi ascunse în diferite cotloane. De cele mai multe ori mă bucur de tot felul de amintiri, dar sunt și momente în care îmi pun întrebări.

Într-un fel de dilemă mă aflu zilele acestea, dilemă accentuată de trailerul unui film pe care intenționez să-l văd fiindcă m-a înnebunit: Self/Less (Transfer de viață). Cum funcționează memoria omului... De ce este ea selectivă, cine decide ce fel de amintiri stochează, cum și de ce... De ce întotdeauna raportăm unele evenimente din momentul actual la fapte și persoane petrecute/întâlnite acum foarte mulți ani...

M-am întrebat mereu de ce atunci când aud chicote de copii afară și îmi închipui imediat scena de joacă, aceasta este locul de joacă al copilăriei mele? De ce nu văd cu ochii minții parcarea în care am acum orientarea geamului apartamentului, ci parcarea în care încingeam cu prietenii partide de fotbal interminabile? De ce atunci când aud un lătrat afară, îl și văd pe Flocos, "securistul" de la noi din cartier? Sau când citesc pe Facebook despre copilărie, imediat îmi sare gândul la pititea, fotbalul sau jocurile cu Sorin, Dan, Florică, Doru, Ionuț și ceilalți prieteni cu care am făcut o grămadă de nebunii.

Anul viitor se împlinesc 20 de ani de când am plecat definitiv din casa părintească. Am fost, de atunci și până azi, chiriaș, proprietar, ipotecat, turist sau vizitator. Am dormit în sute de paturi, al meu, al prietenilor, al rudelor, de hotel, al proprietarilor... Cu toate acestea, când vorbesc din suflet de "acasă", acasă este casa în care părinții mei m-au crescut. Prin 1998-1999, nu mai știu exact, apartamentul a fost vândut. Doar că amintirile mele au rămas acolo. Sunt prezent în camera mea cu postere cu Sandra și Michael Jackson, unde mă piteam după perdea ca să o văd pe Delia când bătea covoarele, unde am învățat pentru treaptă și bacalaureat, unde am adus prima fată, unde stăteam cu Laurică de dimineața până seara, până ce-l dădea mama afară pe prietenul meu cel mai vechi, în apartamentul unde am adus-o pe Ajax, prima mea pisică și unde am făcut petrecerea de bairam.

Copilăria. Un capitol minunat al vieții, pe care se pare că mintea noastră l-a ales ca fiind cel mai important și căruia i-a alocat cel mai mare spațiu. Am încercat să înțeleg de ce. Am căutat explicații științifice, dar cred că tot percepția sinceră și personală este cea care-mi poate oferi răspunsul. Cred că mintea noastră a selectat cele mai frumoase amintiri și le-a înmagazinat, iar din când în când îți dă senzația de deja-vu la întâlnirea cu fapte și persoane reale. Când aud joacă de copii afară, mă văd pe mine și pe prietenii mai sus enumerați. Când vreau să văd un chip angelic care-mi scurt-circuitează bătăile inimii, mintea mi-o aduce în fața ochilor pe ea. Când visez frumos sau am un coșmar, simt mâna ocrotitoare a mamei, care acum este doar un înger păzitor, prezentă în camera mea.

Se întâmplă să mă întrebe fratele meu: "Mai ții minte când..."? Îi spun că nu, iar el nu mă crede. Și reciproca e valabilă. Iar eu nu pot să cred că el nu mai știe ce s-a întâmplat "atunci"! Mie mi se pare evident, parcă s-ar fi întâmplat ieri, lui i se pare că fabulez, fiindcă el e 100% convins că așa ceva nu s-a petrecut.

Și atunci concluzia e clară: mintea umană nu este o memorie de calculator, deși funcționează după principii asemănătoare. Nu poți să ștergi ce nu-ți convine, ca o poză în care ai ieșit strâmb sau o poză în care apari acum o sută de ani cu cineva cu care te-ai certat. Nu poți căuta ceva ce ai uitat după zeci de ani și nici nu poți adăuga amintiri, dacă ele ți se par că nu s-au întâmplat. Și, cu toate astea, este fascinant să-ți faci din când în când introspecții în inocență, fiindcă ești mai mereu surprins că vei regăsi gustul copilăriei, așa cum îl știi tu de pe vremea când singura grijă era să nu întârzii la joacă. Gustul Turbo!

PS - Și o melodie în ton cu subiectul, o melodie care mă înmoaie zilele astea...

marți, 7 iulie 2015

Am învins balaurul Helicobacter pylori!

Mă simt ca un Făt Frumos din poveste după ce am învins un balaur! Helicobacter pylori, bacteria care face ravagii în stomac, chiar că funcționează precum un balaur: dacă îi retezi un cap, îi cresc imediat alte trei la loc. Și, cu toate astea, am reușit să scap de ea, am eliminat-o definitiv din organism.

Ieri, am dat peste un articol de pe site-ul de știri al lui Marius Tucă, în care se spune că în China s-a testat un vaccin împotriva H. pylori care are peste 70% șanse de reușită. Poate că aș fi trecut rapid peste el, ținând cont că de zeci de ani de zile citim despre cercetări în domeniul medical care nu au finalitate. Dar mi-am amintit că eu am rezolvat problema H. pylori destul de simplu, doar cu un pic de voință și multă documentare. Și, fiindcă știu că extrem de multă lume se luptă în van cu această bacterie greu de învins, m-am hotărât să vă dau rețeta pentru a scăpa de ea.

Scurt istoric
La începutul acestui an, habar nu aveam ce este Helicobacter pylori. Din cauza unei erupții puternice pe față, pe care am mai avut-o doar în anul 2000 și pe care, atunci, am pus-o pe seama schimbării mediului de viață (m-am mutat pentru o perioadă în altă zonă a țării), m-am dus de urgență la un medic dermatolog. La 40 de ani, să ai o erupție întâlnită mai ales la adolescenți, nu te poate lăsa indiferent, oricât de mult mi-aș mai dori eu să am vârsta de 18 ani!

Doamna doctor m-a examinat scurt și mi-a spulberat diagnosticul de stres și oboseală pe care mi-l pusesem singur. Mi-a zis că este posibil ca acea erupție să fie rezultatul unei reacții violente a unei bacterii pe care aș putea s-o am în stomac: Helicobacter pylori. Mi-a recomandat să fac un examen coproparazitologic și să revin cu rezultatul.

Diagnostic reușit, tratament ratat
Din fericire, diagnosticul pus de doamna doctor a fost corect! Pe baza acestuia, am primit o schemă de tratament bazată pe administrarea unor medicamente, dintre care unul era un antibiotic destul de slăbuț. Așa m-a pus în gardă doamna doctor, mai mult pentru a nu mă speria. Am mers pe mâna dânsei și, după vreo două luni, aici incluzând și perioada de așteptare de după tratament, am repetat examenul coproparazitologic. Ce să vezi, bacteria era în continuare acolo...

Am luat problema pe cont propriu
Abia în acest moment m-am arătat și eu interesat de bacteria Helicobacter pylori: ce este, unde trăiește, cum funcționează și ce ravagii face prin organism. Am intrat pe internet și am citit zeci de articole și sute de mesaje de pe forum. Culmea, nimeni nu spunea că H. pylori este responsabilă pentru erupțiile faciale, adică problema mea. Peste tot se vorbea de efectele dezastruoase pe care le are această bacterie asupra stomacului, asupra organismului, ulcerul și cancerul duodenal fiind cele mai grave. De asemenea, am aflat cu stupoare că foarte multe mame sunt disperate că nu pot să elimine bacteria din corpul copiilor lor, și am mai aflat că absolut nimeni nu a reușit să scape definitiv de Helicobacter pylori!

Asta sună a provocare pentru mine, nu?

Doctorul de pe google
Normal, ca un autodidact ce sunt, am început să caut metode de tratament, dar nu pe site-urile românești, deoarece deja văzusem că nimeni nu-i dăduse de cap. În principiu am căutat lucrări și seminarii din Statele Unite pe această temă, dar am ajuns să intru și pe site-uri israeliene sau nemțești! Cum google translate nu m-a ajutat prea mult, am revenit în US și am descărcat un tratat pe tema asta întocmit de o echipă de cercetare a unei Universități de peste ocean. Cu pixul în mână mi-am notat medicamentele folosite de cercetători în schema de tratament care a avut 90% succes. Cum acele medicamente nu există în țara noastră (lucru evident, dar aflat de mine ulterior), am revenit la tratat și am notat de data aceasta substanțele și proporțiile folosite. Cu hârtiuța în mână, am conceput cu o minunată doamnă farmacistă pe care o cunosc de mult timp o schemă românească de tratament, pe care am pus-o imediat în aplicare. După terminarea tratamentului și lăsarea acelei perioade de timp necesară pentru ca analizele să fie corecte, am aflat și rezultatul: ADIO H. PYLORI!

După această experiență de care mă simt mândru, nu am mai remarcat pe fața mea nicio tentativă de revenire a erupției. În rest, ce pot să vă zic: cum nu aveam ulcer sau alte dureri stomacale, nu pot să mă laud că simt vreo îmbunătățire a stării mele generale, dar fac această confesiune cu speranța că cineva care are cu adevărat nevoie, poate să scape definitiv de acest balaur stomacal: Helicobacter pylori.

Schema de tratament
Înainte de a vă prezenta schema de tratament care a dat rezultat, trebuie să vă spun că un medic de familie nu vă va recomanda așa ceva! Asta mi-a spus doamna farmacistă, asta vă zic și eu. Mi-a zis de ce, dar am uitat... Deci nu garantez că veți primi rețetă pentru așa ceva decât dacă medicul de familie este foarte de treabă și vă înțelegeți de minune cu el. Eu am sărit peste acest pas, am găsit înțelegere la doamna farmacistă, care mi-a dat antibioticele fără rețetă. Mișto, nu? În afară de cele trei, neapărat solicitați un probiotic (protector al florei microintestinale). Iată medicamentele:
-  OSPAMOX 1000 mg
- LEVOFLOXACINĂ 500 mg
- CONTROLOC 40 mg
- Probiotic (la recomandarea farmacistului)

Dimineață:
ora 7:00 - 1 capsulă CONTROLOC (înainte de mic-dejun)
ora 9:00 - 1 capsulă OSPAMOX + 1 capsulă LEVOFLOXACINĂ
ora 10:30 - 1 capsulă probiotic

Prânz: 
----

Seară:
ora 18:00 - 1 capsulă CONTROLOC (înainte de cină)
ora 20:00 - 1 capsulă OSPAMOX + 1 capsulă LEVOFLOXACINĂ
ora 21:30 - 1 capsulă probiotic


vineri, 3 iulie 2015

From russians with love!

Later edit:
Pozele se găsesc aici, fiindcă blogspotul nu mă lasă să le adaug.
https://www.facebook.com/media/set/?set=a.1014821278551583.1073741845.100000711605380&type=1&l=fdd44d539a

Rusia
Am trăit atâția ani în minciună! Am fost crescut într-un puternic sentiment filo-american și, mai ales după 1990, am urât rușii cu patimă. URSS și Rusia au fost, potrivit judecății mele întunecate, dușmanii de moarte ai omenirii. Mai mult, înainte să plec în concendiu în vara asta, sentimentul meu anti-rusesc s-a apreciat și mai mult după ce Putin a atacat mișelește o țară și a provocat moarte și sărăcie printre milioane de ucrainieni cinstiți.

N-am știut, înainte de a ajunge în Antalya, că voi locui mai bine de o săptămână printre ruși. Și mai bine așa, fiindcă odată luat prin surprindere, nu am avut ce face decât să socializez cu câțiva dintre ei, să-i observ pe toți și să îmi dau seama că uneori prejudecățile îți schimbă în mod greșit perspectivele sănătoase. Sigur, nimic nu s-a schimbat în Ucraina sau în istorie, în relațiile noastre cu sovieticii, dar cel puțin în privința caracterului turiștilor ruși recunosc că m-am înșelat amarnic. Dintre toate națiile pe care le-am cunoscut în viața mea, pot să spun acum cu mâna pe inimă cu rușii sunt cei mai cool!

Turcia sau Rusia?
Am călcat pentru prima dată în Antalya în viața mea și aveam oarecare informații despre faptul că cei mai mulți turiști de aici sunt ruși, dar nu mă gândeam niciodată că hotelul la care voi sta este ocupat în întregime de ruși! Oare cum am ajuns noi aici? Stau și mă întreb dacă nu cumva am încurcat pe cineva fiindcă am rezervat loc la Venezia noi, niște români amărăți... Practic, în interiorul hotelului limba oficială era rusa, nu turca! Pur și simplu turiștii ruși nici nu se complicau să dialogheze cu angajații hotelului în altă limbă, pentru ei era ceva normal ca să întrebe în rusă și să primească răspuns la fel! Programele tv, în afară de unul de sport și unul de știri, ambele în turcă (și de obișnuitele Eurosport și CNN), absolut toate erau în limba rusă! Mai mult, aveau programe azere, tadjice sau bieloruse... Primele inscripții erau cu litere slave, primele informații din partea animatorilor erau spuse în rusă. Băuturile cu alcool erau pe bază de vodca, iar o parte dintre cocktailuri aveau nume rusesc. Apropo, am aflat cu ocazia asta că nu numai americanii fac desene animate excelente, ci și rușii: i-am descoperit pe "Masha i Medved" cu aceeași plăcere cu care mă uitam în copilărie la iepurele și lupul "No Zaeț, No pagadi".

Să mai spun ceva despre ruși, înainte de a vorbi câte ceva de hotel. Mi-a plăcut foarte mult de ei fiindcă sunt extrem de prietenoși. Zâmbitori, calmi, plini de viață, simpatici. Bărbații sunt un pic mai în vârstă, cam cu 5-8 ani, sunt mai posaci în timpul zilei și sugative seara. Dacă există ceva ce nu poate fi contestat cu privire la ruși, acela e că sunt băutori de carieră. Deci ăștia beau cât e ziua de lungă, așa cum aleg românii Antalya ca să bage mâncare în ei ca porcii, așa aleg rușii ca să bea. Femeile sunt tinerele, frumoase, slăbuțe și extrem de atașate de copii. Fiecare familie are doi copii (sigur, nu generalizez, spun ce am văzut în perioada asta) și își vede de treabă. Asta mi-a plăcut enorm, spre deosebire de români: rușii nu vorbesc tare, nu râd sacadat și bădăran, nu intră în conflicte aiurea, vorbesc și interacționează extrem de civilizat și, în general, sunt modești. Poate pe la Monte Carlo sau Londra rușii s-or comporta altfel, dar aici au fost foarte de treabă.

Turcia
Turcii sunt adevărați în ceea ce privește turismul. Pe întregul litoral al localității Lara-Kundu (un fel de Mamaia) sunt resorturi de 5 stele, adevărate oaze de lux! Dar cred că nu spun o noutate, se știe treaba asta. În afara resorturilor vezi pământ pârlit de soare, multe centre comerciale parțial închise sau sărăcăcioase și enorm de multe turcisme în bazare improvizate. Revenind la hoteluri, un lucru e clar: indiferent cât de cumpătat ești, fără minim 5 kile în plus nu ai cum să pleci înapoi. Mâncarea e căcălău, trei mese pe zi, plus restaurante pentru întârziații sau gurmanzi (între mese), plus cofetărie gratuită cu o mulțime de dulciuri uimitoare, plus baruri unde poți bea sucuri, bere, cocktailuri, vinuri sau vodca până cazi lat.

Turcii sunt... turci! Ar face orice să îți facă pe plac, te perie de zici că ar trebui să fii șef toată viața. Imediat ce află din ce țară ești, ești mâncat! Subiectul principal e, normal, fotbalul! Hagi e regele lor, ca român ești deja semizeu grație lui Gică. Eu, personal, am simțit-o pe propria piele: din ciudatul pentru care trebuiau să vorbească și în engleză, nu numai în rusă, am ajuns Adrian I Love You Hagi (fonetic suna cam așa: Eidrien AilăviuAgi). În două zile, deja toată lumea îmi cunoștea numele și eram parte a distracției de la piscină, fie că voiam, fie că nu! Am sărit coarda pe placa de surf, am alergat pe cutii pe apă, am căutat linguri sub apă sau m-am întrecut la înot. Dacă nu știi nimic despre fotbal, turcii îți vorbesc despre orașe, de zici că au făcut facultatea la Sibiu, Brașov, Cluj sau Timișoara.

Resortul este senzațional, dar nu aș putea să laud prea mult Venezia Resort Delux, fiindcă sunt convins că toate sunt la fel, unele chiar mai luxoase! Nu știu dacă în alte stațiuni din alte țări te poți simți la fel de bine ca în Turcia, dar aici deja intervine propriul gust sau particularitatea fiecărei stațiuni în parte. Însă, ca o concluzie, cel puțin de două ori în viață trebuie să ajungi în Antalya! Pozele sper să vă convingă.

Însă, m-a deranjat ceva în toată perioada în care am stat: internetul wi-fi. Deși te asigură de la recepție că este wi-fi în tot resortul, de la recepție și până pe plajă, al dracului de internet dacă mergea în afară de lobby! A, îți arăta rețeaua peste tot, dar nici măcar un amărât de google nu se încărca! Ce poze să încarci în condițiile astea, când singurul loc unde ți se deschidea Facebookul era recepția?

15 lucruri trăsnite care m-au marcat
- Am stat 7 zile într-un hotel ocupat 99% din ruși. Restul erau moldoveni...
- Bărbații ruși sunt înapoiați rău de tot! Niciunul dintre ei nu avea barbă, tatuaj sau brandu' de 80. Nu s-au întors la Rasputin, au rămas la Putin;
- Rusoaicele sunt ori ca Maria Șarapova, ori ca Irina Shaik. În oricare dintre situații, dacă ai copii cu tine în vacanță, îți vine să-i bați non-stop;
- Fetițele rușilor sunt niște balerine blonde cu ochi albaștri care spun "Davai" de 10 ori pe minut și merg pe baterii solare (nu se termină niciodată). Băiețeii ruși nu scot un cuvânt și joacă FIFA. Toți.
- Dacă te duci în Turcia și nu ești microbist, sper pentru binele tău să fi auzit măcar de Hagi. În alte condiții, mai bine zici că ești grec și scapi mai lejer...
- Am zis să port și eu o discuție inteligentă cu un turcaleț care "promitea". Am testat puțin istoria, cu Baiazid, Mehmed, Constantinopol și Ataturk, dar am sfârșit cu Lucescu, Hagi, Hakan Șukur și Galatasaray;
- Turcii sunt extrem de amabili: le-am zis ospătarilor că sunt român și ei m-au servit imediat cu mușchi țigănesc;
- Am zis să încerc și eu "delicatesele" din fructele de mare. După două zile de experimentat gusturi de șosete purtate, șobolan mort, pipi de motan în călduri și gură de canal, am trecut pe cartofi prăjiți și frigărui de pui;
- Rușii mănâncă o mulțime de frunze: salată, salată creață, spanac, rucola, busuioc, mentă, napi, țelină, lobodă, mărar și pătrunjel, asta doar ce am recunoscut eu. Pur și simplu le bagă în gură și le rumegă, ca boii și vacile. Izvinite, Valeri!
- Toată lumea zice că în hotelurile all-inclusive din Turcia este jaf la mâncare. Dacă e ceva adevărat din tot folclorul ăsta e că rușii beau de sting...
- Nu, n-am să fac gluma cu porumbul fiert și aspra de baie! Turcii nu te agasează cu așa ceva pe plajă,  doar în bazar!
- Dacă un turc încearcă să îți vândă ceva cu 100 de dolari, prețul corect e 10, maxim 15 dolari. Dacă însă ai ajuns cu negocierea la 50, senzația cu care te lasă turcul e că practic ai furat de la el chestia respectivă, l-ai nenorocit pe viață;
- Turcii n-au spiritul afacerilor băieților isteți. La câți palmieri ciobiți au, ar putea să-i schimbe din doi în doi ani ca pe pavele;
- Nu a fost de ajuns că eram singurul ciudat de pe acolo care nu vorbea rusa, a mai trebuit să apar și cu selfie-stickul după mine. Când îmi făceam poze în apă, pe plajă sau la tobogane, parcă eram o maimuțică nebună: toată lumea se uita cu mirare la mine.
- Primul impact cu hotelul a fost dur: în tavanul din recepție era plin cu picturi reprezentând femei care făceau nudism sau dragoste. M-am bucurat, am crezut că va fi desfrâu! Ei bine, n-a fost... PS - Ar mai fi ceva. Singurul lucru pe care litoralul românesc îl are mai frumos decât litoralul turcesc este răsăritul. Niciodată în Antalya nu o să vezi răsăritul din apele înspumate ale mării, pentru că soarele apare din spatele unor hoteluri și apune în spatele altor hoteluri.

miercuri, 27 mai 2015

Halep needs Help

Simona Halep a fost masacrată azi în turul 2 al Marelui Șlem de la Roland Garros. Nu a fost doar o simplă înfrângere, a fost umilință. Scorul de 7-5, 6-1 cu care a pierdut în fața unei jucătoare de 33 de ani, pe care nu o recomandă nimic (Mirijana Lucic-Baroni), este prea blând pentru carnagiul de pe teren. Păcat, fiindcă națiunea asta își găsise un reper de stabilitate în performanță și dezamăgirea acum e mare.

Nu mă aflu printre detractorii Simonei, nu sar cu bocancii pe ea acum, deși deja m-am pronunțat critic în alte comentarii pe Facebook. După părerea mea, Simona a greșit impardonabil în iarnă, când l-a dat afară pe antrenorul Wim Fisette, cu care reușise un progres fantastic în joc și în clasament. L-a dat afară nu pentru că nu ar fi fost profesionist, ci pentru că ar fi câștigat prea mulți bani pe spatele ei. Normal, omul își trecuse în contract clauze de performanță! Mentalitate tipic românească, împrumutată de la fotbal, de la patronii-creditori, care în loc să angajeze un profesionist pe bani mulți, cu care au șanse reale de a câștiga trofee, cheamă tot felul de antrenori tineri și neaveniți, fără studii și diplome în fotbal, pe 10% din salariul unui manager adevărat.

Aici cred ca s-a rupt jocul Simonei. E adevărat că ea a continuat în primele luni ale anului să facă rezultate, vezi turneele câștigate la Shenzen, Dubai și Indian Wells, dar cred că a jucat tot din șorici, cum se spune. Aducerea tânârului Victor Ioniță a dat-o efectiv peste cap. În lunile aprilie și mai a pierdut mai mereu devreme și a devoalat multe carențe și scăderi evidente. De pildă, ochiul meu de nespecialist a observat că primul serviciu este un dezastru, precizia loviturilor a scăzut mult, Simona și-a pierdut din încredere și din acest motiv nu mai caută mingile lungi, tușele, jocul ei rezumându-se la a întoarce în teren orice minge fără niciun pic de agresivitate.

De o jumătate de oră, de când s-a terminat meciul cu Mirijana Lucic-Baroni, asist la răstignirea Simonei atât pe site-urile românești, cât mai ales pe cel al WTA. Poate că și-o merită din cauza modului jalnic în care s-a prezentat azi, dar per-total ar merita mai multă clemență. Și când spun asta, mă gândesc la un exemplu personal.

Culmea, tot azi, am fost la ședința săptămânală de X-Body. De obicei, deși e un antrenament deosebit de greu, îi fac față fără probleme, ba chiar îl rog pe instructor să mărească progresiv duritatea antrenamentului, pentru a progresa. Însă, azi am fost penibil! Pur și simplu, după primele cinci minute, aproape că m-am prăbușit fizic. Apoi psihic, când mi-am dat seama că mă fac de râs. Am tras cu dinții cât am putut până la jumătatea antrenamentului (care durează 20 de minute), dar nu am mai rezistat și i-am cerut instructorului să facem pauză! Prima mea pauză de când fac X-Body! După asta, din 2 în 2 minute am cerut pauză, fiindcă simțeam că mă prăbușesc! Finalul a fost "apoteotic": în loc să termin în forță, să dau totul pe ultimele secunde, i-am solicitat masaj pe ultimul minut și jumătate. Practic, eram la pământ! Am terminat în genunchi! L-am întrebat pe Mihai din ce cauză am căzut așa cum n-aș fi crezut vreodată că e posibil. Mi-a zis că el crede că e oboseala acumulată în timp sau doar o zi mai proastă.

Asta spun și eu acum despre Simona: a avut o zi proastă. Se poate întâmpla oricui. Poate dacă ar fi avut o zi normală, nu ar fi luat bătaie în turul 2, dar la modul cum se prezintă de vreo două luni încoace, nici nu cred că ar fi ajuns prea departe la Roland Garros.

Simona Halep trebuie să schimbe ceva și sunt convins că o va face. Trebuie umblat la punctele slabe arătate (serviciu, lovitura de dreapta, strategie), la atitudine și la psihic. Eu deja cred că la Wimbledon se va prezenta mult mai bine, dar soarta ei este in propriile mâini. Mai mult profesionalism nu strică, balcanismul da!

PS - Ieri a plecat acasă cel mai lăudat tânăr jucător din circuitul masculin în ultimii ani, bulgarul Grigor Dimitrov. Din chiar primul tur! L-a urmat Eugenie Bouchard, marea speranță a tenisului feminin, cum i se spune. Deci hai să nu irosim tot arsenalul de pietre doar pe Simona...

luni, 25 mai 2015

One Night Stand-up Comedy

Acu ' fro lună am fost la Stand-up Comedy, un show în care special guest a fost Raul Gheba, finalist anul trecut la Românii au talent. Nu sunt adept al acestor spectacole, dar de Raul mi-a plăcut foarte mult în concursul de la Pro, încât am vrut neapărat să-l văd și Live.

Spun că nu sunt adeptul acestui gen deoarece în underground limbajul este mai mult decât porcos. Am încercat să mă uit pe HBO și pe voyo la unele spectacole, dar pur și simplu mi s-au strepezit urechile. Urăsc oamenii care zbiară și care înjură. Ok, o înjurătură scoasă la nervi nu e crimă, dar să ai în limbajul curent toate organele masculine și feminine mi se pare oribil. Și în aceste spectacole se vorbește sub orice critică.

Timp de o lună, Cinema Trivale a adus câteva nume grele la Pitești: Bendeac, Badea, Gheba și încă unii, cică buni. De Bendeac știam că ne umple frigiderele cu carne, Badea e insipid, nici dacă ar fi venit Bordea sau Bobonete nu aș fi fost încântat, fiindcă îi știam de pe net. Am sperat că Raul e altfel, e ca la televizor, dar m-am înșelat. Același discurs spurcat. Da, am râs la multe poante de-ale lui, dar nu mi s-a mai părut atât de savuros precum la Românii au talent. Poate din cauza înjurăturilor și deselor referiri la organele genitale...

Și atunci mi-a venit o idee: ce-ar fi dacă aș demonstra că se poate face umor de calitate și fără a apela la glume deocheate? Chiar nu mai există umor în lumea asta fără a băga și a scoate sexul pe gură la fiecare 10 cuvinte? Nu sunt eu un mare glumeț, dar cred că aș putea încropi un discurs fără prostii, în urma căruia oamenii să se simtă bine.

Inițial m-am gândit la treaba asta ca la un scenariu scris pe blog. Însă, de câteva zile numai la stand-up îmi stă mintea. Îmi vin zeci de poante în cap, pe care încerc să le leg, să le dau fluență. După cum se știe, Stand-up Comedy-ul își extrage seva din cotidian. De cele mai multe ori, comedianții își povestesc propriile aventuri, pe care le mai brodează, le hiperbolizează, le îmbracă într-o folie subțire de ficțiune și le vând publicului cu un șarm individual. Nu știu dacă am așa ceva, dar văd că la fiecare pas ceva îmi zâmbește și mintea mea compilează o prostioară.

Apoi mi-a sclipit în minte Ally McBeal. Își mai aduce aminte cineva de acest serial senzațional? Eu da, fiindcă actrița care o interpreta pe nebunatica avocată, Calista Flockhart, e născută în aceeași zi cu mine. Într-unul din episoade, Ally își ajută o bună prietenă să-și îndeplinească visul și obsesia de-o viață: să urce pe o scenă de stand-up și să facă sute de oameni necunoscuți să râdă. Și fiindcă uneori sunt la fel de nebun ca Ally McBeal, mi-am zis: "De ce nu?"

Zău că dacă se va ivi ocazia vreodată, chiar vreau să urc pe scenă și să încerc să fiu hazliu! Să-i fac pe oameni să râdă cu glumele mele, răsuflate, seci, bune, proaste, cum or fi, dar 100% originale. Vreau să demonstrez că se poate râde și dacă nu fu_i, nu-ți bagi p__a, ce mai, nu sodomizezi o sală întreagă. Pentru că am uitat să vă zic: un tip nu a fost la fel de avizat ca mine și a venit cu băiețelul de 10 ani la spectacol! Vă spun sincer că mi-era mie rușine de ce auzeam, dar copilului? Dar tatălui?

Deja am început de azi să lucrez la un script. În câteva zile o să fie gata. Nu de alta, dar cine știe când sare iepurele?

duminică, 17 mai 2015

4 kile-n 4 zile

Când vine vorba de diete, nu cred că mă mai surprinde ceva, fiindcă le-am încercat pe toate și niciuna nu a dat roade. Prin urmare, dacă cineva mi-ar spune că aș putea să dau 4 kilograme jos în 4 zile aș zice "Ooook, putem vorbi despre altceva?". Și totuși mie mi s-a întâmplat! Și chiar fără să vreau, fiindcă nu intenționam în niciun caz să slăbesc.

Nu o să vă plictisesc cu istoricul dietelor mele, vă spun doar atât: în februarie anul ăsta am decis să fac o schimbare majoră în programul meu de sport și să urmez strict cele 60 de zile de Insanity ale lui Shaun T, un cunoscut instructor de fitness american. La sfârșitul lunii aprilie l-am terminat și am tras linie: am plecat de la 84 de kilograme și am ajuns la 82. Hmm, cam mult chin pentru doar două kile, nu? Ideea e că în același timp, masa mea musculară a crescut foarte, foarte mult. Deci, chiar și dacă aș fi vrut să slăbesc câteva kilograme, nu prea aș mai fi avut de unde să dau jos, hai, maxim până în 80. Acum, mă concentrez pe alergări (3 pe săptămână), intercalate de HIIT și X-Body.

Cât privește hrana (o să revin asupra acestui subiect într-o altă postare în care să vă învăț ce și cum să mâncați), ea este una sănătoasă, fără fast-food, dulciuri sau alte feluri de junk-food, fără băuturi alcoolice. Totuși, de ceva timp mă bătea ideea unei cure de detoxifiere, dar nu pentru că aș fi vrut să slăbesc, ci aș fi vrut să transform corpul meu din stadiu acid în alcalin, pentru a rezolva unele erupții care îmi apar pe față din când în când. Astfel că m-am pus pe documentat pe google și youtube și am ajuns să încropesc o cură bazată pe cinci sucuri, pe care să le beau zilnic.

Et, voila! Fără să vreau acest lucru cu adevărat, duminică de dimineață m-am trezit cu 4 kile mai puțin pe cântar, acum am 78. Și poate ar fi fost mai multe, dar nu am renunțat la câte o prostioară pe zi, asta ca să nu mă descurajez pe parcurs. Am mâncat două înghețate de la McDonald's, McSundae cu caramel și extra-toping, într-o zi am halit o juma de pâine de la Lidl, Pâinea Pădurarului, iar în altă zi am băgat niște sticksuri cu susan de la Carrefour.

Ca să nu mai lungesc vorba, iată cele cinci sucuri, pe care le-am și denumit, ca să le diferențiez:

1. MORNING JUICE
Este sucul de dimineață, pe care îl beau până ce îmi iau cafeaua. Este în întregime din fructe (sucurile preponderent din fructe se beau în prima parte a zilei) și îmi asigură vitalitatea.
- 1 gref
- 1 portocală
- 1 măr verde
- 1 kiwi

2. TASTE JUICE
Este cel mai gustos, de-abia aștept să-l iau. În jur de ora 11 îl beau și mă binedispune teribil. În principiu, după aceste două sucuri nu mai am nevoie de nimic până la ora 17, dar ca să nu ies din program, la ora 14-15 vine rândul celui de-al treilea.
- 1 portocală
- 1 măr verde
- 1 morcov
- 1 cm ghimbir

3. SURPRISE JUICE
Ăsta e o combinație nebună între fructe și legume, este atât de sățios încât dupa ce îl beau, parcă am mâncat două fripturi de porc. E important de știut că în cele patru zile de cură nu mi-a fost absolut deloc foame, deci nu m-am înfometat, așa cum se întâmplă în orice dietă minune.
- 1 mână spanac
- 1/4 țelină mare
- 1 măr verde
- 2 sfecle roșii mici spre medii
- 1 cm ghimbir
- 2 ridichii
- 1/2 castravete
- 3 morcovi
- 1 lămâie

4. DR. OZ JUICE
Așa cum îi zice și numele, este o rețetă originală Dr. Oz. Sincer, o fi bun pentru detoxifiere, dar ca gust nu m-am omorât după el. În plus, iese și destul de mult, deci să tot bei...
- 2 mâini spanac
- 1/2 castravete
- 1/2 leg. pătrunjel
- 1/4 țelină mare
- 1 mână mentă
- 3 morcovi
- 2 mere verzi
- 1 portocală
- 1 lămâie
- 1/4 ananas

5. DETOX JUICE
Ăsta cică e "mama sucurilor" de detoxifiere, e special conceput pentru a fi băut seara, atunci când sunt recomandate doar legumele verzi. Nu pot contrazice legenda, mai ales că scaunele de dimineață sunt atât de curate încât zici am băut ambrozie și am mâncat lauri toată viața.
- 6 frunze mari de salată
- 1 mână spanac
- 1/2 castravete
- 1/2 avocado
- 1 morcov mic
- 1/2 lămâie.

Vă spun sincer că nu m-am simțit slăbit sau amețit niciodată, nu am avut pofte de ciocolată sau să poftesc la mâncare. Din păcate, nu am putut să beau apă atât cât trebuie (2 litri, chiar și corpul cere, nu spun asta doar că așa e cool), dar asta e o problemă veche la mine, nu prea pot să beau apă.

Sigur, ați putea spune că eu și fac sport, și de-aia am dat 4 kile jos. Probabil, dar eu am 10% grăsime în corp, în timp ce un om normal are de la 20% în sus, deci plaja e complet diferită. Dar nici nu vă spun să rămâneți pasivi. Recomand plimbări de 5 km pe zi, atât de plăcere, cât și înlocuirea mașinii sau autobuzului (măcar o stație încercați să o mergeți pe jos). Este posibil să vă simțiți obosiți, dar odihna e cel mai puternic "drog" al sportivului, astfel că nu ezitați să trageți un pui de somn la prânz sau să vă culcați mai devreme seara.

Vă mai dau un sfat și cu asta închei. Știu, aveți serviciu și e greu să vă preparați sucurile, dar dacă vă organizați un pic, totul devine extrem de simplu. De exemplu, faceți toate cumpărăturile o singură dată și pastrați toate fructele și legume la îndemână. Puteți face toate sucurile necesare unei zile ori în seara precedentă, ori dimineața, astfel că nu mai sunteți nevoiți să spălați aparatul de atâtea ori.

Și ar mai fi ceva: s-ar putea să nu dețineți un storcător de fructe. Nu disperați, nu trebuie neapărat să faceți o investiție de 2-3 milioane. Mergeți în Carrefour și vorbiți cu cei de acolo, sunt două puncte unde se fac sucuri, rugați-i să vă facă aceste sucuri în aparatele lor, contra unei sume modice. Voință să fie, că soluții se găsesc.

Mult succes! Chiar aș fi curios să aflu dacă cineva mi-a urmat sfaturile și ce rezultate a obținut!