Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 31 decembrie 2014

Nostalgii (fără Murariu și Lăzărescu, dar cu Aho, aho)...

Nu știu de ce, dar dintre toate Revelioanele petrecute în viaţa mea, cu cea mai mare plăcere îmi amintesc doar de cele cu părinţii, din anii 86-90, deși am făcut mai de toate în noaptea dintre ani: am fost și la munte, am petrecut și în club, dar și în restaurante de lux, am stat și acasă, am fost și la țară, am petrecut și la rude, am fost și la concert în aer liber, în fața Primăriei.

De fapt, știu de ce... Îmi amintesc că în perioada amintită era o emulație generală în familie, care-mi lipsește de foarte mulți ani: unii pregăteau zeci de feluri de mâncare, alții pregăteau băuturile, se tocmeau "lăutarii" sau se amenaja camera de petrecere! Fiindcă am uitat să spun, dar ai mei organizau Revelioanele la noi în apartament, unde invitau 3-4 familii complete: vecini, colegi de serviciu sau neamuri. Și uite așa ne strângeam vreo 20 de persoane care nu aveau nevoie nici de televizoare HD, nici de smartphone-uri, nici de laptopuri sau tablete cu Facebook ori youtube pentru a se distra de minune. Iar noi, copiii, găseam tot timpul ceva de joacă printre două feluri de mâncare: ba mergeam cu sorcova pe scară, ba aprindeam artificii, ba trăgeam cu carbid ca să anunțăm venirea noului an.

Dar momentul pe care îl așteptam cu toții era Plugușorul pe care prietenul cel mai bun al lui tata, Nea Nelu Leuștean, îl compunea special pentru seara de Anul Nou. De fiecare dată altul, de fiecare dată hazliu! Avea Nea Nelu un talent senzațional de a potrivi în versuri pățaniile de peste an ale lor, de a face mișto subtil de tata și asta, fără a se depărta prea tare de structura unui Plugușor tradițional. Frumoase amintiri, păcat că nu am avut inspirația de a păstra niciun Plugușor dintr-acesta, nici măcar fotografii nu am din perioada aceea... :(

Și-mi amintesc cu cea mai mare plăcere de primii mei bani grămadă câștigați într-o noapte de Revelion. Am învățat Plugușorul la perfecție și am plecat cu un prieten mai mare cu doi ani decât mine, Florin, la colindat. Era în 1991 sau 1992... Am plecat din Trivale, din cartierul în care amândoi copilărisem, am luat la picior bloc cu bloc, scară cu scară, apoi am coborât pe Teilor, Centru și până în Popa Șapcă, unde amândoi ne mutaserăm. Am strâns cu plugușorul nostru un sac de bani, țin minte că ne minunam fiindcă nu mai văzuserăm niciunul atâta purcoi de bani! Dacă e să estimez acum, cred că fiecare ne-am ales cu vreo 1500 de lei actuali (15 milioane)! Aho, aho, copii și frați :))

Departe de mine de a fi un nostalgic al vremurilor comuniste, dar remarc astăzi că lumea nu mai e atât de bucuroasă că vin sărbătorile, chiar dacă acum îl avem și pe Moș Crăciun. Lumea e mai sictirită, nu mai deschide ușa colindătorilor, familiile nu se mai strâng să petreacă neaoș, copiii urează cu telefonul în mână și căștile pe urechi.

Acum, goana cea mare e în hypermarketuri. În ultimele 10 zile ale anului e o nebunie totală, toată lumea se calcă în picioare pentru mâncare și băutură! O tură înainte de Crăciun, o tură înainte de Revelion și încă una pe 1-2 ianuarie, după ce tonele de mâncaruri și băuturi s-au consumat în stil barbar.

Fac Revelionul 2014 acasă, fără fast, fără haine șmechere, cu cozonac de la Auchan și salată de boeuf de la Lidl. O să mă uit la televizor (orice, dar nu Antena 1), o să stau pe Facebook, o să ciocnesc un pahar de Șampanie de copii si o să mă bucur de fiecare minut petrecut înainte și după ora 12 noaptea. Indiferent dacă aș fi mers într-o pensiune bengoasă, într-un club gălăgios sau într-un restaurant fițos, nu cred că aș fi putut să mă simt mai bine ca acum, în lumea mea, în liniștea mea, în ambientul pe care mi l-am creat în 2014.

Aho, aho, copii și frați,
Stați puțin, nu comentați,
Postarea de mi-o citiți,
Like-ul de mi-l dăruiți!

La mulți ani, lume!

duminică, 21 decembrie 2014

Să trăiți bine, varianta 2014

Când am lansat acest blog, acum mulți ani în urmă, am făcut-o pentru a avea un fel de jurnal. Nu secret, fiindcă internetul nu este un spațiu privat, dar măcar unul în care emoțiile, trăirile, momentele importante din viață să îmi fie împărtășite de un cerc restrâns de apropiați.

Ei bine, simt că astăzi, 21 decembrie, s-a consumat un astfel de moment emoționant. Este vorba de predarea stafetei de la Palatul Cotroceni. După 10 ani de mandat, președintele Traian Băsescu îi lasă constituțional locul noului președinte ales, Klaus Iohannis. De ce emoționant? Pentru că ceremonia de investire nu este ceva ce vezi foarte des în viață, este o solemnitate de o seriozitate maximă, garantată de prezența gărzii de onoare a președintelui, de spațiul plin de încărcătură istorică și de speranțele pe care ni le punem cu toții în rigurozitatea nemțească a alesului nostru.

Mâine se vor împlini 25 de ani de la Revoluție. Mi-aduc aminte ca ieri cum am auzit de la tata, în șoaptă, primele zvonuri despre revolta de la Timișoara și cum căutam pe vechiul radio de bucătărie postul Europa Liberă, pentru știri despre situația din vestul țării. Apoi, cum într-o zi de 22 decembrie, fiind la fotbal cu prietenii pe Maracana, am văzut pâlcuri de bărbați țipând "Jos Ceaușescu!", trecând podul de peste Argeș entuziaști, cu steaguri tricolore. Și, nu în ultimul rând, dramatica seară de Revoluție transmisă la TVR plus următoarele zile înfricoșătoare, până la deznodământul fericit consfințit prin câteva focuri de armă la Târgoviște.

Klaus Iohannis este speranța upgradată a românilor. Pentru prima oară după 25 de ani, simt din nou că țara mea va avea o nouă șansă să se facă bine. Spre deosebire de 1989, în 2014 Iohannis vine după Băsescu, și nu după Ceaușescu. E adevărat, vine să însănătoșească o societate furată, umilită, bolnavă de ură, cum era și acum 25 de ani, dar măcar vine pe fundamente europene și pe principii mondiale bine cimentate de Traian Băsescu. E adevărat, Băse a avut și el multe bube, dar că nu ar fi fost un bun român, care nu și-ar fi sacrificat chiar și viața pentru binele României, nu se poate spune! S-a luptat cu hoții din Parlament și cu corupția și numai datorită lui simțim azi că DNA și Justiția ne răzbună pentru atâția ani de jaf din averile noastre, din averea poporului.

E un nou început pentru România. Băsescu pleacă, Iohannis intră în Palatul Cotroceni. Mai mult decât o poză oficială, mai mult decât un șablon, e emoția din spatele tabloului. Marinarul și-a făcut datoria, marinarul poate să plece! Neamțul ne-a reaprins speranțele, neamțul trebuie să facă România să meargă ceas!

miercuri, 17 septembrie 2014

Jack's night (4)

CAPITOLUL 4 (ultimul)
HOȚU' STRIGĂ HOȚII

Deschid ochii cu siguranța că trezirea va duce la alungarea coșmarului pe care l-am avut azi-noapte. Mă dor mâinile foarte tare. De ce mă dor mâinile? A, probabil fiindcă am dormit cu ele sub mine. Ați avut vreodată acea senzație de ușurare când, după ce ați fost la un pas de moarte, deschizând ochii v-ați dat seama că nu a fost decât un vis urât? Ei, bine, de data asta eu nu am mai simțit-o!


Îmi revin în minte ultimele momente dinainte de pierderea cunoștinței: un malac cu brațele mai groase decât picioarele s-a apropiat cu o sticlă de Jack Daniel's și a lovit-o ușor pe Nadia în cap, suficient cât ea să cadă sub tejghea, după care am simțit o arsură fix în moalele capului și privirea mi s-a înnegrit.

Acum sunt întins pe o podea, cu fața în sus și cu brațele legate la spate. Aceeași poziție incomodă o are și Nadia, numai că ea nu și-a revenit încă. Cred că suntem într-un separeu al clubului Hush, pentru că se aude muzică destul de tare. La vreo câțiva metri distanță de noi sunt trei bărbați. Nu ne acordă atenție, probabil se așteaptă ca efectul "anesteziei" să dureze mai mult.

- Nadia! șoptesc ușor.

Fata nu mă aude. "Poate nici nu o cheamă Nadia", îmi revine în minte mica îndoială, astfel că o împung puțin cu piciorul. Abia atunci realizez că toate obiectele pe care le aveam prin buzunare îmi fuseseră puse pe piept, pentru că s-au prăvălit toate pe jos, cu zgomot.

Vestea bună este că impulsul a trezit-o pe Nadia, dar vestea proastă este că m-am deconspirat: bărbații și-au întors privirile către noi si au văzut că ne-am revenit.

- Ia uite ce avem noi aici... S-au trezit porumbeii!

Vocea este a unui tip țigănos, ras în cap și îmbrăcat cu un tricou mulat și blugi. Pare a fi șeful celorlalți. Nu pare, chiar e, fiindcă ne-o spune chiar el:

- Dați-mi voie să facem cunoștință: eu sunt Dan Țiganu'! Ați auzit de mine, nu? Eh, și dacă nu ați auzit, o să mă cunoașteți de-acum încolo! Iar voi... A, stai, voi nu trebuie să vă prezentați, fiindcă am avut eu grijă să aflu cine sunteți. Am intrat pe Facebook-ul vostru și știu totul despre voi. Să mor io, dacă mai dormeați mult cred că mă apucam să joc și un Candy Crush pentru fiecare... Ha, ha, ha!

N-avem timp decât de o privire aruncată unul altuia. Amândoi suntem înfricoșați.

- Să nu vă vină proasta idee să țipați pe aici după ajutor, fiindcă aici sunt ca la mine acasă. În cel mai rău caz, voi o pățiți, o să vă înfunde gura unul dintre prietenii mei, își continuă monologul șeful bandei căruia, mai mult ca sigur, îi aparținea mașina pe care am luat-o.

Țiganu' se întoarce cu spatele și le cere bărbaților să îi aducă o sticlă cu whiskey. În timpul ăsta îi sună telefonul, astfel că o scurtă perioadă de timp suntem nesupravegheați.

- Bagă nasul în sânii mei, îmi zice Nadia în șoaptă.
- Nu cred că e momentul... încerc eu spășit, dar Nadia mi-o taie bărbătește:

- Taci, dracu', că nu am chef de prostii! Apasă cu nasul pe butonul de la iPhone! Vezi că telefonul e între sâni.

Mă conformez rapid, deși nu știu de ce, dar "rusoaica" are un plan.

- Siri, call Emergency! o aud spunând în șoaptă. După câteva minute de așteptare, o voce feminină se aude difuz în receptorul aflat în bluza înflorată a Nadiei.
- Ajutor! șoptește Nadia. Ajutor, salvați-ne!

Lumina telefonului se stinge. E clar, cei de la 112 probabil cred că cineva are chef de glume și au închis. De data asta, fără să mi se mai ceară, mă reped cu fața către bustul, de altfel interesant, al Nadiei și repetăm împreună procedura. Când sunt sigur că receptoarea mă aude, încep să urlu ca apucatul:

- Dar de ce ne-ați luat ostatici? De ce ne-ați bătut? De ce ne țineți cu forța aici? Dați-ne drumul! Nu ne omorâți!

Dacă nici acum nu le-am stârnit interesul celor de la Urgențe, atunci suntem pierduți definitiv, fiindcă în mod clar, am stârnit interesul și, mai ales, furia, celor trei maimuțe. În câteva secunde cei doi angajați sunt deasupra mea și încep să-mi care la pumni și picioare cu nemiluita, până ce sunt opriți de șeful lor.

- Gata, nu-l mai bateți! Bă, futu-ți 'mnezeii 'mnezeilor, taci! Taaaciiii! urlă țiganul în timp ce mă strânge de gât.

Îi simt răsuflarea împuțită și zeci de stropi de salivă îmi împroașcă fața, dar sunt fericit! Deja nu mai simt nici loviturile primite, nici strânsoarea și nici frica, sunt bucuros că prostul a intrat în jocul nostru. Ecranul telefonului Nadiei se stinge și se aprinde, semn că suntem recepționați. Dat fiind nivelul ridicat al decibelilor emanați de Țiganu', suntem recepționați loud and clear!

Agresorii se potolesc puțin. Șeful își toarnă un pahar de whiskey, pe care îl dă pe gât ca pe Cola, apoi își mai pune unul. Se apropie din nou, dar e mult mai calm acum.

- Bă, nu-mi vine să cred! Aveți copii acasă amândoi și vă arde de distracție. Ce v-a venit să îmi luați voi, mie, mașina? Tocmai mie, temutul Dan Țiganu'! Interlopul Dan Țiganu'... Bă, fraierilor, oamenii tremură când îmi aud numele, iar voi luați de la mine?

Din nou pauză de whiskey... Mai mult ca să crească dramatismul, nu de-altceva, fiindcă se aruncă din nou spre mine, țipând un "băăă" lung...

- După ce că sunteți hoți, sunteți și proști! Voi știți că mașina asta e furată? Putea să vă oprească Poliția și să v-o ia, și atunci o pățeați rău de tot cu mine! Oi fi furat-o eu, dar nu suport să o pierd chiar așa... Ce aveați voi impresia, că nu știu că ați plecat cu ea? Păi v-am urmărit pe GPS toată cursa nebunească! Vreți să vă arăt graficul? A, apropo, felicitări pentru recordul de 267 km/h!

Nu surprind sarcasmul felicitării inedite și îi fac semn din ochi că e meritul Nadiei, dar regret, fiindcă omu' nu o ia ca pe un compliment adresat fetei.

- Bă, mânca-ți-aș, ce te-a apucat să iei mașina asta, și beată fiind? Adică fur și eu mașini, dar mânca-ți-aș, măcar o fac treaz! Ce să fac eu acum cu tine? Ce să fac cu mașina? Dacă făceați ceva prostii în ea nici nu mă mai suiam în ea, mă! Păi am știut imediat când ați venit cu ea, v-am luat ca din oală!

Nici nu apucă să-și ducă ideea până la capăt, că exact asta pățește el și acoliții lui în câteva secunde! Un commando de mascați pătrunde în forță în cameră, unii cu bastoane în mâini, alții cu pistoale! Țiganu' e trântit la pământ ca o jucărie și imobilizat, iar doi soldați masivi îi înfig genunchi în spate și coate în gât, ca să nu miște.

După ce suntem și noi eliberați, ne aruncăm unul în brațele altuia, parcă cerându-ne iertare pentru ceea ce am pățit.

FINAL
Eeei, dragii moșului, aici se apropie de final povestea mea. Dar nu m-am decis încă cum să-i pun punct, așa că vă cer vouă ajutorul. Vă propun două finaluri:

1. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!
2. CENZURAT

Cine vrea al doilea final, faceți voi o cerere către dom' scriitor, cu subsemnatul și pe adresa ajax.adi@gmail.com sau mesaj privat pe Facebook și o să o aprobăm cu REPLAY. O să înțeleg din numărul cererilor că ceilalți au preferat varianta 1...


marți, 16 septembrie 2014

Jack's night (3)

CAPITOLUL 3
SUD-AMERICANUL TALPĂ IUTE

"Don't drink and drive" 
William Shakespeare (sau un vorbitor de limbă engleză, nu știu...)

E rândul meu s-o smulg pe Nadia, deși aș fi stat în prinsoarea ei până dimineața! Dar l-am auzit în treacăt pe MC-ul petrecerii anunțând intrarea pe scenă a trupei Vița de Vie, asta după ce m-a pierdut pe mine din vedere. În fugă, apuc să-i spun "rusoaicei" mele că am găsit o cheie auto mai devreme, atunci când ea căuta ceva pe jos. Tocmai când mă pregăteam să îi anunț descoperirea, ea mi-a zis că și-a găsit jucărioara, astfel că am rămas cu cheia în buzunar.

- Și ce vrei să facem noi în mașina aia? mă întreabă exuberantă Nadia.
- Facem o plimbare, ne întoarcem, parcăm mașina la loc și aruncăm cheia, îi vărs repede planul întocmit pe loc.
- Păi nu ai băut whiskey?
- Suficient cât să am curajul să fac nebunia asta!

Apăs pe telecomanda cheii și farurile unui SUV licăre de trei ori scurt. Trecem printr-un gard viu, sărim o bordură, evităm "la mustață" o baltă și ne trezim în fața unei minunății de Porsche Cayenne!

- No shit!
- Bă, ești nebun? mă aprobă Nadia, care nu are nicio reținere și se urcă în viteză pe locul din stânga, al șoferului, frecându-și palmele pe genunchi de bucurie, nerăbdare și curiozitate.

Rămas prost cu cheia în mână, stau câteva secunde să compilez, apoi ridic din umeri, ocolesc botul impunător al monstrului negru și mă urc spășit pe locul din dreapta.

- Dar tu nu ai băut? întreb și eu, mai mult ca să mă aflu-n treabă.
- Jack, Cayenne și adrenalină într-o singură noapte. Oare ce mi-aș putea dori mai mult? mă repede Nadia, smulgându-mi cheia din mână.

"Mda, chiar... Oare o mai fi ceva ce ți-ai putea dori?", dar nici nu am timp să-mi duc gândul până la capăt, că sunt lipit de scaun și mă cuprinde brusc amețeala. Nadia a demarat în forță, ca un avion pregătit să decoleze. În câteva secunde traversăm orașul și ieșim pe autostradă, prilej pentru șoferița care mi-a furat mașina să ducă acul kilometrajului la 250!

N-avem prea mult timp de conversații, pentru că radioul urlă la maxim piesa "Fie ce-o fi" (hmm, ciudată potriveală), iar Nadia aruncă și ea în aer tabloul fonic cu țipete extaziate și bătăi cu mâinile în plafon. În schimb, din fericire trecem neobservați de două echipaje de Poliție, iar în mai puțin de o jumătate de oră parcăm "paprika" fix în locul din care am luat-o.

- Ai să vezi tu ce ai să pățești pentru asta, mă amenință Nadia exact în momentul în care pătrundem în club. Pe scenă, Delia cântă "Ipotecat", prilej de o nouă amenințare, de data asta prin gesturi, primită de la Natașa mea. Apoi, cu gesturi de Calamity Jane, îl țintește pe băiatul de la bar cu degetul arătător și strigă:

- Barman, dă-mi un pahar de whiskey!
- Dar de ce doar un pahar și nu o sticlă întreagă, se aude o voce din spatele nostru, apoi amândoi cădem inerți la pământ, loviți în moalele capului de câte o sticlă de Jack!

- va urma -

PS - Join tomorrow for the last episode of Young And Restless

luni, 15 septembrie 2014

Jack's night (2)

CAPITOLUL 2
WHISKEY ON THE ARM

- Barman, un whiskey! zic și trântesc paharul gol pe tejghea, după care mă întorc puțin spre dreapta. Mereu mi-am dorit să spun asta, îi zic fetei de lângă mine.

Stăm de vorbă de circa un sfert de oră și nu am aflat prea multe despre tipa blondă pe care am ars o cutie întreagă de chibrituri Jack Daniel's. Nu e prea dispusă să știu prea multe despre ea. Nu încă...

- Nu pot să cred că doar pentru un muțunache cu părul vâlvoi te agitai atât, îi spun Nadiei... Sau cel puțin așa mi-a spus că se numește... Îmi zâmbește frumos, evitându-mi privirea, după care gustă tacticos o gură mică de whiskey.

În club, muzica pusă de DJ Raoul Russu îi e aliat: e tare, e ritmată și îți taie cheful de discuții. Probabil e o tactică a ei, aceea de a vorbi puțin, tactică ce mă face să aștept cu nerăbdare să spună ceva, să-i sorbesc fiecare cuvânt, fiecare literă de pe buzele-i cărnoase.

- E un cadou primit de la cineva drag. Nu voiam să-l pierd.
- Aha, e ca un talisman, îi spun eu, dorind parcă să scot mai multe de la ea.

Mă aprobă tacit. Mai golesc un pahar așteptând ca și limba ei să se dezlege, nu numai a mea. Liniștea apăsătoare vine la pachet cu încețoșarea prematură a privirii, cauzată de gustul dulce, dar tare, al bătrânului număr 7. Caut în stânga și în dreapta ceva nedefinit. "E clar, trebuie să fac un gest nebunesc și trebuie să-l fac repede", gândesc, în timp ce îi fac semn barmanului să mai toarne o sută.

Animatorii Jack Daniel's mișună prin spatele nostru, oferind shot-uri gratuite și invitând la concursuri hazlii. O puștoaică mai agitată se împiedică de scaunul meu și varsă din greșeală un pahar pe umărul Nadiei. Sărim amândoi din instinct în picioare, ca să evităm o tragedie prin pătarea rochiței. Nadia caută din priviri un șervețel. Brusc, am o sclipire de geniu: îi apuc brațul cu gentilețe și încep să ling lichidul care încă se scurge în zeci de șiroaie neregulate.

Momentul inedit o surprinde nu numai pe Nadia, ci și pe animatorii de lângă noi. MC-ul coboară de pe scenă și se îndreaptă spre mine cu microfonul, în timp ce două fascicole de lumină și-au pus în gând să-mi ardă retinele. Se pare că dintr-odată am devenit eroul petrecerii!

Exact ca un iepuraș prins între farurile unei mașini pe timp de noapte și sub amenințarea a zeci de puști, aștept cu înfrigurare să văd ce urmează. Nu știu, o fi de vină whiskey-ul, o fi de vină atracția bruscă ce am devenit, dar totul se desfășoară sub privirile mele la relanti...

Dar lumea mea în reluare este scuturată brutal de o mână fermă, care mă smucește și mă trage afară din club. Nadia! Sau cea de-a doua personalitate a ei... Cu o forță nebănuită trântește ușa în urma noastră, mă lipește de ea, își înfige mâinile în părul meu și îmi oferă cel mai nebunesc, sălbatic, romantic, neașteptat, franțuzesc sărut!

- Ce te uiți? Nu ai vrut tu să facem schimb de lichide?
...
- Ai chef să facem o super-nebunie? reușesc să o întreb după ce mi-am recăpătat cu greu suflul.
- Daaa!

- va continua -

duminică, 14 septembrie 2014

Jack's night

Săptămâna trecută am primit o invitație la petrecerea Jack Daniel's Tennessee Whiskey România din clubul Hush și, deși am confirmat participarea, niște evenimente de ultim moment m-au împiedicat să ajung să-l sărbătoresc pe unchiul Jack, la împlinirea a 164 de ani. Dar, fiindcă am promis că o să scriu impresiile de la această petrecere, încerc să mă țin de cuvânt povestind cum aș fi vrut să arate, de fapt, o noapte cu Jack...


CAPITOLUL 1
PUNEREA PE JAR

N-ai zice că e o seară de mijloc de septembrie... Afară e cald peste măsură deși e trecut de ora 10, iar luna plină împrăștie în jur o lumină chioară, dar suficient de intensă. Am ieșit "la o țigară" fiindcă înăuntru fumul a devenit prea dens chiar și pentru un cuțit. Lângă mine, doi tineri fac poștă o țigară, gesticulează violent și vorbesc tare. Mă deranjează, dar îmi văd de treabă.

Sunt în fața clubului HUSH și sunt oarecum stingher. Deși este cea mai cool locație din Pitești, unde la fiecare sfârșit de săptămână concertează artiștii și trupele în vogă, e prima oară când calc pe aici. Am primit o invitație de două persoane la o petrecere Jack Daniel's și la rândul meu l-am invitat pe Răzvan. Ca să am cu cine sporovăi, fiindcă nici eu, nici el nu suntem niște băutori, cu atât mai mult băutori de whiskey tare și de calitate... Dar Răzvan întârzie, lucru care nu-i stă deloc în caracter, astfel că mă gândesc că i s-a întâmplat ceva.

Îmi scot telefonul și încep să formez din memorie numărul lui, dar un parfum strident îmi învăluie simțurile și-mi taie conexiunile. Ridic ochii din ecranul mobilului și focalizez cu greu o siluetă firavă care mi-a tăiat fața. Este destul de agitată pentru o seară atât de liniștită... Probabil și din acest motiv răspândește unde de șoc ce pot paraliza până și sinapsele cele mai sensibile. Caută ceva pe jos, s-a așezat pe vine și pipăie scândurile terasei cu mâinile.

Înainte de a-i sări în ajutor, o scanez rapid: este blondă, are două codiţe împletite, ca o adolescentă, e subțirică, e îmbrăcată într-o rochiță de vară aproape roșie (deh, bărbații și interpretările culorilor...), iar în picioare are niște cizmulițe perforate. Fumătorii au reintrat în club, astfel că am terenul liber pentru atac.

- Bună! Te pot ajuta cu ceva?

Ce abordare tâmpă, de băutor de Cola! Ce dracu o fi în capul meu, un consumator de whiskey ar fi luat-o cu "Ce faci, păpușică?"

Îmi aruncă o privire surdă, după care își continuă căutarea, fără să-mi dea impresia că ar vrea să fie ajutată de mine. Înghit în sec, mă întorc pe călcâie, îmi bag coada între picioare și revin la locul de unde am plecat, de parcă acolo scria "Rezervat pentru Adrian Preda". Deși orgoliul e cel care îmi e rănit, nu privirea e cea care mi-e pierdută, ci mâinile sunt cele care nu-și găsesc locul.

Într-un gest necontrolat, bag o mână în buzunar și scot cutia cu chibrituri Jack Daniel's primită de la organizatorii petrecerii din HUSH. Ca un copil pus la colț și bosumflat, scot câte un băț, îl aprind și-l arunc pe jos...

- Poți să mă ajuți puțin cu chibriturile alea? aud din dreptul blondei...

- va continua -

duminică, 7 septembrie 2014

Cum am devenit mai tineri decât părinții noștri?

Am dat ieri iama printre pozele alb-negru, în căutarea unor fotografii cu mine la vârsta de 18 ani. Inevitabil, am răsfoit și ilustrațiile mult mai vechi, cu părinții mei, ocazie cu care impactul emoțional m-a aruncat din nou într-altă lume paralelă, cea în care grijile nu existau, ci eram învăluit în nori de fericire, inocență și dragoste.

Privind atent fotografiile îngălbenite de trecerea implacabilă a timpului, am remarcat un lucru care m-a frapat: părinții mei păreau mult mai maturi decât sunt eu, azi, în realitate. Imediat am luat pixul și am început să calculez... Anul nașterii lor, anul nașterii mele, anul momentului imortalizării, anul acesta, scăderi, adunări, aproximări... Și apoi, rezultatul, care m-a pus pe gânduri:

Pe mama nu o iau în calcul, fiindcă ea a fost mereu o femeie frumoasă, dar mă pot compara cu tata. În pozele pe care le pun și aici, el nu are mai mult de 32 de ani. M-am uitat apoi fugitiv și pe alte poze, cu unchii mei, cu vecini, cu prieteni de-ai părinților, iar concluzia a fost una singură: cu toții arătau mult mai în vârstă decât vârsta lor reală.

În ziua de azi, dacă aș vedea pe stradă un bărbat ca tata la 32 de ani, i-aș da cel puțin 45. Și aici nu e vorba numai de burtă sau de tunsoare, surprind o oarecare îmbătrânire a gesturilor, o resemnare față de greutățile și restricțiile vieții din comunism, o delăsare cauzată de lipsa modelelor care, astăzi, ne sunt băgate pe gât la tot pasul.

Cu cine să concureze tata în masculinitate, atâta timp cât mama era o femeie modestă, cinstită, fidelă și nu-i dădea motive de gelozie? Pe cine să copieze tata, cât timp la televizor era non-stop Ceaușescu, iar idolii acelor vremuri erau Amza Pellea, Dem Rădulescu, Piedone sau Stan și Bran, actori minunați de televiziune, dar fără sex-appeal? A, da, erau pe vremea aia în vogă și un Alain Delon, Gianni Morandi sau Florin Piersic, dar câți dintre tații noștri își rupeau din puținul familiei și mergeau la cinema?

Și acum vine întrebarea, al cărui răspuns îl intuiesc, dar mă și sperie în același timp: Am devenit în zilele noastre sclavii propriei imagini? Sau altfel formulată, Suntem mai superficiali? De ce ne dorim tot timpul să arătăm bine? De ce mergem la sală, de ce alergăm în parcuri, de ce ținem diete grele și costisitoare, de ce mergem la solar sau la centrele de înfrumusețare? De ce ne dorim operații estetice? Să fie doar orgoliul de a arăta mai bine decât prietenii noștri, să fie tentația de a arăta tânăr, chiar dacă am schimbat buletinul de 3-4 ori, să fie dorința de a impresiona femeile care, la rândul lor, trec prin aceleași chinuri fizice şi psihice?

Am aproape 40 de ani, dar consider că arăt mult mai bine decât tata, la vârsta de 32 de ani. Nu știu dacă proporția se păstrează și în cazul self-esteem-ului... Eu, cel puțin, recunosc că fac sport și am grijă de aspectul meu fizic din trei motive: să fiu sănătos, să nu fac burtă niciodată și să nu mă fac de râs în fața sexului frumos cu aspectul meu. Dar mă uit în jur și văd familii fericite, în care femeia e femeie, frumoasă și grațioasă, iar bărbatul este ca tata: gras, cu părul vălvoi și total neîngrijit. Și iar îmi vin în minte zeci de întrebări existențiale...

vineri, 5 septembrie 2014

Pentru că... cărți

Pentru că a venit, inevitabil, și provocarea la "The Book List", a trebuit să-mi găsesc timp ca să mă gândesc la cărțile care m-au marcat, m-au format sau pur și simplu m-au fermecat la timpul lor. Fiindcă acest challenge a pornit de relativ puțină vreme, am apucat să văd unele topuri realizate de prietenii de pe Facebook. Numai că abordarea mea va fi puțin diferită și nu va arăta la final ca un top, ci mai mult ca o listă.

De ce fac lucrul acesta? Pentru că nu mi se pare fair ca să arunc niște titluri alandala în Bucket-ul cu cărți. Din punctul meu de vedere, cărțile care mi-au trecut mie prin mâini au fost alese conform vârstei, inteligenței și percepției mele în anumite perioade de timp. De exemplu, una am căutat și am citit în copilărie, altceva în adolescență și cu totul și cu totul altceva acum, la maturitate.

COPILĂRIE
Indiscutabil, am avut o copilărie frumoasă, în care am citit foarte mult, mult mai mult decât m-am jucat. Nu știu când am luat prima carte în mână, dar știu că lectura m-a fascinat. Cărțile de aventuri au fost pentru mine de căpătâi și, ca să dau Cezarului ce e al Cezarului, cartea care m-a impresionat cel mai tare a fost Winnetou. Bine, cam tot ce a scris Karl May m-a prins teribil, cu celebrele aventuri din Vestul Sălbatic ale lui Old Shutterhand și Old Surehand...

Apoi, nu pot uita incredibilele cărți ale lui Jules Verne. Aveam și în bibliotecă vreo 10 volume, dar am citit TOATĂ seria! Cine poate uita uluitoarele povești din 20.000 de leghe sub mări, Ocolul pământului în 80 de zile, Copiii căpitanului Grant, Steaua sudului, De la pământ la lună sau Doi ani de vacanță? Asta ca să enumăr doar ce mi-a trecut acum prin minte...

O altă carte de căpătâi este Legendele Olimpului. Am fost fascinat de zeii greci și poveștile lor nemuritoare și, fără să mă laud, cele două volume ale lui Alexandru Mitru le-am citit de trei ori, în mai multe perioade ale vieții.

De asemenea, am fost impresionat de Robinson Crusoe, de Comoara din insulă a lui Robert Luis Stevenson, de Robin Hood, de Aventurile lui Tom Sawyer a lui Mark Twain, de Cartea junglei a lui Kipling, de Gulliver, de Aventurile lui Marco Polo, de Shogun... Doamne, și câte mai sunt! Apoi, nu pot trece cu vederea superbele povești românești ale lui Petre Ispirescu și Ion Creangă, cu ai lor Greuceanu, Făt Frumos, Nilă a Petrei sau Harap Alb!

Abia acum, dând frâu liber amintirilor, îmi dau seama că am avut o copilărie minunată!

ADOLESCENȚA
Adolescența mea e marcată indubitabil de William Shakespeare. Da, recunosc, nu am citit nimic original și îmi pare rău că nici măcar un titlu nu l-am parcurs în limba lui... Shakespeare. Cartea care m-a impresionat cel mai mult? Mai are rost să spun? Romeo și Julieta, clar! Dar am citit și Othello, și Richard al III-lea, și Cum vă place, și Îmblânzirea scorpiei...

Fiind adolescent, am căutat dragostea perfectă. Acum îmi dau seama că nu am găsit-o, dar poate am devenit eu mai pretențios citind Pe aripile vântului, Anna Karenina și Lolita (singurele cărți citite din toți clasicii ruși), poveștile surorilor Bronte, La răscruce de vânturi și Jane Eyre ori Dama cu camelii.

Și apropo de Dumas, dar tatăl, cine poate uita senzaționalele aventuri ale Celor Trei Mușchetari, Contelui de Monte Cristo sau cele din După Douăzeci de Ani? Și apropo de francezi, Hugo mi-a plăcut enorm cu Mizerabilii și Notre Dame de Paris.

Nici clasicii români nu mi-au displăcut. Forțat de împrejurări sau din pură plăcere, am citit niște romane excelente, pe primul loc fiind, de departe, Moromeții. Dar mi-au mai plăcut și Cel mai iubit dintre pământeni, Baltagul, Ion, Enigma Otiliei, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, La Medeleni, etc, etc.

Un capitol aparte aparține indiscutabil operelor lui Ion Luca Caragiale! Teatrul lui m-a fascinat prin simplul fapt că era cu totul și cu totul alt format, citeam ceva diferit de romanul cu care mă învățasem. O scrisoare pierdută și O noapte furtunoasă sunt geniale, dar și Două lozuri sau D'ale carnavalului sunt frumoase.

Și fiindcă vorbesc de capitole separate, trebuie să-l trec aici pe cel care mi-a deschis calea în viața amoroasă: Mihai Drumeș. Elevul Dima dintr-a șaptea, Invitație la vals și, mai ales, Scrisoare de dragoste le-am citit cu lacrimi în ochi și speranța de a găsi o iubire exact ca în cărțile lui.

MATURITATEA
Probabil v-ați aștepta ca maturitatea mea să îmi fi pus în mâini cărți filozofice sau ale clasicilor lumii, pe care mai devreme le-am scăpat printre degete. Da' de unde? M-am lăsat și eu dus de fir și în ultimii zece ani am lecturat aproape exclusiv doar romanele Best Seller. Multe! Pornind de la vampiri și terminând cu polițiști și extratereștri. Ei bine, chiar dacă au fost catalogate de detractori ca niște cărți comerciale, au fost unele care m-au impresionat profund prin calitatea scriiturii autorului sau prin subiectele inedite. Și aici dau trei exemple: Trilogia Millenium a fantasticului Stieg Larsson (Bărbați care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul și Castelul din nori s-a sfărâmat), trilogia Jocurile Foamei a lui Suzanne Collins (Jocurile Foamei, Sfidarea și Revolta), dar și mult-hulitul Codul lui Da Vinci.

Ok, ulterior am citit tot ce a scris Dan Brown sau alți romancieri cunoscuți precum John Grisham, JD Salinger ori Stephen King, am trăit și eu întreaga saga a vampirilor, am intrat în atmosfera Vaticanului cu trilogia lui Luis Miguel Rocha, am căutat aur prin jungla amazoniană sau chihlimbar prin Rusia, dar nu am mai fost impresionat. Mai degrabă m-au ținut treaz cărțile de inspirație istorică, precum Hannibal ante portas, Alexandru cel Mare sau Spartacus...

Mă apropii de final și nu am amintit nimic de scriitorii în vogă de limbă iberică. Poate din comoditate, poate din lipsă de timp (la vârsta asta îți vine mai greu să citești), nu prea m-am familiarizat cu operele lui Paulo Coelho, Gabriel Garcia Marquez sau Mario Vargas Llosa. Adică nu mă pot lăuda chiar deloc, nu am decât O dragoste în vremea holerei și o Walkiriile și... cam atât. Sper însă să recuperez în timp. De asemenea, nici filozofic nu stau prea bine, adică Kant, Kierkegaard, Marx, Shoppenhauer, Osho și cine or mai fi... nu prea spre deloc...

Cam asta ar fi... Nu știu, e mult, e puțin, poate uneori nu prea contează. Ceea ce contează și ceea ce îi transmit eu zi de zi fetiței mele este că e foarte important să citești, dacă vrei să scoți capul din mulțime. Și aici, înțeleagă fiecare ce-o vrea.

miercuri, 3 septembrie 2014

Pocăiţi? Pocăim, Măria-Ta!

E un banc vechi cu Ștefan cel Mare, care se adresează unor moldoveni de-ai săi ce stăteau pe marginea șanţului și mâncau pesmeţi: "- Biscuiţi? - Biscuim, Măria-Ta!". Asta mi-a venit subit în minte când am auzit cea mai nouă ofertă de racolare adresată persoanelor în vârstă.

Nu cu mult timp în urmă, o rudă mai îndepărtată, aflată la o vârstă la care nu se mai poate gândi decât la numărătoarea inversă, a trecut de la religia ortodoxă la "pocăiţi". Mă rog, la o anume religie, dar cea care povestea cred că în cultura ei religioasă nu există decât "ai noștri" și sectanţii, sau pocăiţii. "De ce ai făcut lele păcatul ăsta?", au tot întrebat-o apropiaţii... "Eh, uite-așa-mi veni! Îmi promiseră că-mi dau de mâncare și îmi plătesc ei mormântarea".

Cum ar veni, i-au făcut unii o ofertă mai bună, cu mai multe minute în reţeaua de după mparte, cu abonament la cantină și sute de Megabiscuiţi. Acu', luaţi piatra și aruncaţi, dar femeia și-a gândit ultimii ani ca o afacere. Nu mai cheltuie niciun ban pe mâncare, iar pensia și-o pune aproape pe toată la CEC. Apropo, habar nu aveam că la CEC se mai pot pune bani... Iar înmormântarea va fi bonus la ofertă, adică gratis. Deja gurile rele (și garantez eu că sunt rele) spun că băbuţa a strâns 300 de milioane...

Nici nu știu ce să zic, o mai conta că, aidoma oricărei oferte, și aceasta a venit cu steluţa și scrisul mic aferente? Cică în afară de înmormântare, după relizierea contractului abonatul nu va mai beneficia de nicio pomană, găină, colivă, căpeţel, pacheţel, etc, etc... Și ăsta chiar e un subiect important de dezbătut la Radio Șanţ, nu? Și atunci, pocăiţi sau nu pocăiţi?