Faceți căutări pe acest blog

duminică, 22 ianuarie 2017

Ajax câștigă un meci dificil, cu ajutorul a doi puști de 17 ani

Astăzi, Ajax Amsterdam a avut un meci dificil la Utrecht, pe terenul unei echipe extrem de incomode. Ajax se află în acest moment într-o cursă disperată de urmărire a liderului Feyenoord și nu își permite niciun pas greșit. Dominată destul de copios în prima repriză de echipa gazdă, Ajax a găsit resursele să scoată o lovitură de la 11 metri, dar pe care veteranul Lasse Schone a ratat-o.

Era clar că antrenorul Peter Bosz trebuia să facă o mutare de geniu pentru a debloca meciul, altfel acesta se îndrepta către un meci egal sau, de ce nu, către o înfrângere, deoarece Utrecht a prins curaj după penalty-ul ratat. Și Bosz face chiar două mutări în minutul 74, dar în fața cărora am rămas mască! Scoate doi jucători cât de cât experimentați și introduce doi puștani de doar 17 ani: Matthijs De Ligt și Justin Kluivert!

Da, aveți dreptate, Justin este fiul lui Patrick Kluivert, atacantul care aducea Ajaxului Liga Campionilor în memorabila finală din 1995 cu AC Milan, arbitrată de Ion Crăciunescu! Justin a debutat etapa trecută la echipa mare a Ajaxului, deci se afla acum la abia a doua apariție în Eredivisie.

Ei bine, cei doi au adus acel suflu tineresc care te scoate din minți, dacă ești un adult molcom. Justin, cu două curse nebune pe partea dreapta, a destabilizat apărarea Utrechtului și, dintr-o fază făcută de el, Ajax a deschis scorul și a câștigat până la urmă cu scorul de 1-0.

Despre curajul nebun al antrenorilor de la Ajax am mai povestit pe blog, aici. Acum trei ani, Franck de Boer îl băga în minutul 80 pe Riedewald la un meci în care Ajax era condus pe teren propriu cu 0-1, iar în 10 minute, puștiul de 19 ani, care atunci debuta în Eredivisie, marca ambele goluri ale victoriei, deși el este fundaș central!

Acum câteva zile am scris pe Facebook (e o platformă mai la îndemână decât blogul) că Ajax Amsterdam se pregătește să vândă un jucător la un club din Franța și, astfel, va ajunge la un prag de 80 de milioane de euro încasați pe vânzările de jucători numai în acest sezon! Era vorba de Anwar El-Ghazi, dorit de Lille pe suma de 7 milioane de euro. Deocamdată, transferul a intrat în impas și nu se știe dacă se va mai face, întrucât azi este ultima zi de transferuri în Europa.

Vorbesc aici despre capacitatea acestui club extraordinar de a se regenera imediat. Iată doar două exemple: l-a cedat pe Milik la Napoli pentru 32 de milioane și a titularizat în locul lui pe puștiul de doar 19 ani, Kasper Dolberg. În paranteză fie spus, zilele trecute Ajax a refuzat 20 de milioane de euro de la Borussia Dortmund pentru Dolberg! Apoi, l-a dat la Barcelona pe portarul Cillessen pentru 13 milioane și l-a împrumutat pe Onana, de la Chelsea.

În meciul de azi, despre care am scris la început, Ajax a avut o medie de vârstă de 22 de ani și 10 luni, medie crescută de Lasse Schone, care are 30 de ani. După schimbările efectuate, Ajax a încheiat meciul cu medie de vârstă cu un an mai mică, deci practic victoria a obținut-o o formație în vârstă de 21 de ani și 10 luni.

De câțiva ani buni, Ajax descoperă tinere talente (nu neapărat toți sunt crescuți în celebra academie De Toekomst), le promovează prin intermediul propriei echipe și le vinde pe sume imense. Apoi, pune în locul lor tineri fotbaliști despre care nu se știe nimic, dar care vor ajunge, în 3-4 ani, să fie vânduți la rândul lor pe zeci de milioane de euro. Exemple sunt enorm de multe, plecând de la Zlatan Ibrahimovic, Luis Suarez și Alderweireld (cel mai bun fundaș din Premier League), și terminând cu olandezii Sneijder, Huntelaar sau Blind. Nu mai vorbesc de Eriksen, care a venit la Amsterdam la vârsta de 16 ani direct din Danemarca, iar în 5 ani s-a transferat pe 18 milioane la Tottenham, iar acum a ajuns la o cotă de transfer de 31 de milioane de euro, conform transfermarkt.

Sigur, acest mod de a face performanță nu putea să nu aibă și minusuri. Regretatul Johann Cruyff a criticat în nenumărate rânduri managementul lui Ajax, club în care era membru de onoare în Consiliul Director. Cruyff i-a acuzat pe actualii conducători că au renunțat la marea performanță în detrimentul banilor, și nu se poate spune că nu are dreptate. În zilele de azi, Ajax vinde jucătorii de mare valoare în momentul în care ajung la 21-22 de ani. Dacă i-ar ține până la 27-28 de ani, ar putea să atace din nou fazele superioare ale Ligii Campionilor sau Europa League, acolo unde Ajax mai ajunge în primăvară doar sporadic.

Dar, cu toate că mai e eliminată de Steaua, mai pierde un titlu în ultima etapă în fața unei echipe deja retrogradate, sau mai face nu-știu-ce prostii, Ajax rămâne un fenomen aproape unic în fotbalul mondial și este foarte interesant de urmărit ce se va întâmpla cu acești doi tineri de 17 ani care au fost în stare să decidă un meci.

vineri, 20 ianuarie 2017

Cu tricou de 20 de euro în optimi la Australian Open

Tenisul de azi este despre bani. Am învățat asta cu toții de la Simona noastră cea prețioasă. Ea nu joacă la Fed Cup fiindcă îi e frică să nu se accidenteze, ea nu joacă la București, fiindcă trebuie să ia Porschele lui Țiriac de la Stuttgart, ea nu joacă la Olimpiadă pentru culorile țării, fiindcă îi e frică de țânțari (aiurea, voia să fie în formă la US Open, unde a ajuns până în sferturi și a luat fo 425 dă mii de euro).

Și totuși, mai apare câte un nebun care vine să joace de plăcere! Ultimul mohican este un britanic despre care nu am mai auzit niciodată până la Australian Open, cu toate că e în circuitul profesionist din 2006 şi a ajuns până pe locul 51 ATP.

Daniel Evans a explodat la începutul acestui an, când a jucat și a câștigat prima sa finală la profesioniști, la Sydney. Acum, la Australian Open i-a luat la rând pe favoriți, doar în ultimele două tururi trecând de Marin Cilic și de Bernard Tomic.

Recunosc că meciul cu Cilic nu l-am văzut, dar Eurosport dădea highlight-uri din când în când și am rămas puțin interzis, văzând cât de frumos joacă acest tip. Astăzi, însă, m-am uitat la aproape tot meciul cu australianul Tomic. Primul lucru care mi-a sărit în ochi, și care m-a făcut să rămân în fața televizorului, a fost ușurința și plăcerea cu care Evans lovește mingea. Fără trac, fără nervi, parcă ar juca un meci demonstrativ sau o partidă cu prietenii, în Ștrand! Loburi peste loburi, lovituri în cross, stopuri la fileu, ce să mai, arsenalul unui tenismen elegant. Nu tu încrâncenări, nu tu serve de 250 de km/h, nu tu lovituri cu ghiotura!

Eh, și cum stăteam eu așa și mă uitam la Evans, îmi sare în ochi un lucru: bă, îmi zic, ăsta are tricou fără logo pe el! Mă uit și la pantaloni, și aceia fără logo! Şosetele... albe! Deci, practic, omu' s-a îmbrăcat din piață ca să vină la Australian Open și să dea de pământ cu vedetele tenisului mondial! Doar adidașii erau de la Nike, dar cine știe dacă erau originali sau fake...

Culmea e că la interviul cu Jim Connors de după meci, Evans chiar a glumit pe seama echipamentului său, atunci când a fost întrebat dacă speră că sponsorii se vor bătea pentru semnătura lui... Simpatic, britanicul a spus că tricoul e de 20 de euro și că are două, nu credea că are nevoie de mai multe 😂😂😂. Iar celălalt e spălat, dar o să-l ia la meciul următor.

By the way, omul a câștigat până la sfârșitul anului 2016 vreo 900 de mii de dolari în total, în cei 11 ani de participări la turnee, atât din meciurile de simplu, cât și din cele de dublu. Deci vreo 80.000 de dolari pe an, ceea ce s-ar traduce în vreo 4.000 de dolari pe turneu, dacă a jucat 20 de turnee... Deci dați-vă seama că omul nu și-a scos nici măcar cheltuielile în toți acești ani, ce sponsor să se înghesuie pentru el!

joi, 19 ianuarie 2017

A fi sau a nu fi! Părerea mea:

În aceste zile se duce un război dur în presă pe marginea subiectului "FCSB nu e Steaua". Odată cu apropierea deznodământului final în cam toate procesele dintre Armată și Becali, țara s-a împărțit în două: între susținătorii Stelei CSA-ului și cei ai Stelei FCSB-ului. Campanii peste campanii în presă, înjurături între microbiști, isterii pe la televizor, ce să mai, zilele astea am avut parte de toate!

Ca dinamovist convins și microbist care a urmărit subiectul nu de ieri, de azi, ci încă din anii 2000, când s-a produs "nenorocirea", mi-am format și eu o părere, pe care o să încerc să mi-o expun aicișa, la mine pe blog. Că m-o citi cineva sau nu, bine... Important e că am și eu un punct de vedere.

ACTUALA STEAUA ESTE TUNUL LUI BECALI
Am început cu concluzia. Dar stați așa, că o să și detaliez. Am s-o fac însă luând de la capăt (aproape) toți pașii făcuți în toți acești ani. Iar la final, am să spun și dacă FCSB e sau nu Steaua, cine are dreptate, Gigi Becali sau avocatul Talpan.

1. Babiuc e cheia
Totul pleacă de la fostul ministru al Apărării, Victor Babiuc. Oooo, stați puțin, că de el nu prea s-a vorbit. Oare de ce, fiindcă din punctul meu de vedere, el este vinovat de situația în care a ajuns Steaua acum?

Vă spune ceva numele de Babiuc? Este acela care a făcut schimb cu Gigi Becali de terenuri, dând terenuri foarte scumpe ale Armatei pe niște miriști ale "latifundiarului". Dosarul s-a finalizat cu pușcărie pentru amândoi șmecherii. Ei bine, eu cred că cei doi infractori, Babiuc și Becali, erau puși pe ars rău de tot Armata și s-au gândit să o păcălească și cu echipa de fotbal.

2. Apare AFC Steaua
Profitând de faptul că legea sportului nu mai dădea voie echipelor departamentale să facă sport de performanță, Babiuc se leapădă de Steaua. El ar putea să susțină că a făcut totul legal, dar părerea mea este că a premeditat totul cu Gigi Becali. Păi ce poate fi mai clar decât situația în care s-a ajuns acum?

Niște oportuniști (în cazul nostru Viorel Păunescu, Victor Pițurcă și Gigi Becali) atrag de partea lor niște generali din Armată și foști fotbaliști de glorie ai Stelei și înființează AFC Steaua, o asociație care avea drept scop continuarea activității fotbalistice, fără ca FRF și LPF să retrogradeze echipa pe motiv că Steaua era departamentală și nu mai putea evolua în Liga 1.

Teoretic, Armata ar fi trebuit să vină cu marca, palmaresul, dotările de la stadion și lotul de jucători, iar afaceriștii să vină cu know-how și cu finanțare. Păunescu e numit șef, echipa își continuă parcursul în Liga 1 și cupele europene ca și când nimic nu s-ar fi schimbat. Atenție: Important: Palmaresul e la AFC Steaua!

3. AFC începe să acumuleze datorii
Cum s-au dat cele mai de succes tunuri în industrie, după Revoluție? S-au falimentat intenționat întreprinderile, apoi au fost "salvate" de investitori strategici. Groparul Întreprinderii Fotbalistice Steaua a fost Păunescu, care a început să acumuleze datorii. Iar "salvatore de la patria" cine credeți că apare? Nea Gigiiiiiiiiiiiii!!!

4. Becali își vrea banii înapoi. Banii sau viața (Stelei)
Ca un cămătar adevărat ce e, după vreo trei ani de salvare a Stelei (timp în care el zice că a băgat 10 milioane, iar Pițurcă îi mai taie din ele, dă-le 'reacu', până pe la 4,2 milioane), omul începe să emită pretenții:
- Bă, păi dați-mi banii înapoi!
- Păi stai, nea Gigi, că noi am vrea să îți dăm banii, dar nu prea avem de unde...
- Păi să-mi dea Armata banii, dacă voi nu aveți de unde
- Păi Armata nu are cum să scoată bani din unitate.
- Păi, atunci dați-mi echipa!
- Păi cred că așa o să facem...
(nu știu de ce, dar cred că dialogul este real, inclusiv cu "păi"-urile de rigoare).

5. Generalii se opun
Cât de încântați or fi fost toți de nea Gigi, un tip spiritual și cu mâna spartă (Știi ce zic?), dar să dea un bun al Armatei era prea de tot. Așa că, exceptând câțiva mânjiți bine rău de tot, printre care eu îl deosebesc vag și pe un fost mare handbalist al României, generalii se opun. AFC Steaua trebuie să rămână așa, "vedem cum o scoatem noi la mal", dar nu poate să treacă cel mai de preț bun al Armatei în mâna unui privat.

Are loc celebra ședință, în care oamenii refuză să semneze trecerea AFC Steaua la clubul Steaua al lui Becali. Cu toate astea, Becali prezintă un tabel cu semnături. Unii spun că au semnat doar prezența, nu și cedarea echipei. Caz de cercetare în Justiție, nu ne băgăm. Oricum, cele mai importante semnături lipsesc. Ministrul Apărării (pfiu, din fericire nu mai era Babiuc), niște generali importanți, președintele CSA nu își pun semnătura. Cu toate astea, prin minuni avocățești și tertipuri de genul "nu ai plătit cotizația, ești exclus (care cotizație, mânca-ci-ax?)", apare FC Steaua!

5 bis. Ce se întâmplă cu palmaresul?
Atenție! Important! Palmaresul trece și el, odată cu absolut tot, la Becali! Bine, nu chiar tot... Bunurile imobile (stadionul, terenuri) nu au cum să fie luate. Adică, furi dintr-o casă un scaun, un televizor, un ceas, dar nu poți să furi apartamentul cu totul...

6. Becali se acoperă de acte
Cu aceste acte (total incomplete), Becali obține de la OSIM marca, obține Certificatul de Identitate Sportivă și, mă rog, ce o mai fi obținut astfel încât să pară legitim și să continue să joace în Liga 1 și în cupele europene. Totul merge lin, nimeni nu se prinde de nimic, vin lingăii și se angajează la club, vin steliștii de mici și joacă pentru gloria lu' Becaaaali, vin și antrenează Lăcătuș și Pițurcă, vin fanii la stadion și îl urcă pe nea Gigiiiiiiiiiii sus, sus, sus pe Maybach.

Mai mârâie unii că "stai, domne', că nu e corect", dar presa și opinia publică sunt prea încântate de delațiunile fără non-sens și halucinațiile verbale ale ciobanului încât să-i bage în seamă.

7. Apare Talpan
Băși... pardon... Bă, și când îi era lumea mai dragă lui Jijică, apare un amărât de avocat al Armatei, pe nume Talpan, că cică Steaua e numai una, dar nu e a lui. E a Armatei! Și dă-i proces peste proces...

La început, Becaaaaali, Stăpânul Luminii, își râde în barbă. Și, credeți-mă, are în ce să râdă în hohote, fiindcă are barbă, frate! "Ce palmares, bă? O prostie! Ce siglă, bă? Un desen! Eu sunt Becaaaaaali"... Dar cei mai inteligenți fani ai Stelei încep să se prindă de șmecherie și îl cam lasă să elucubreze în continuare. Tribunele se golesc, Talpan câștigă proces după proces, se aud murmure în mulțime, cam ca la discursul lui Ceaușescu. Dictatorul se repliază și caută privirile lui Dincă, Ceaușeasca, Postelnicu și toți activiștii de la LPF, FRF, GSP pe care i-a hrănit atâția ani.

8. FRF și LPF sunt cu Becali, Justiția e cu Talpan
Ajungem spre finalul povestirii. Nu mai insist, treaba se petrece zilele astea și probabil toată lumea e la curent. În acest moment, sunt două tabere:
a) una pro-Becali, în care se află catraliardele de fani FCSB de pe Facebook, FRF, LPF, generalii mânjiți, foști jucători din anii 2000 și 90% din presa din România;
și b) cealaltă anti-Becali, formată din avocatul Talpan, Justiția care a dat verdicte pe acte, cei mai reprezentativi jucători din istoria Stelei (Pițurcă, Balint, Lăcătuș, Stoica, Bumbescu, Bărbulescu), câțiva jurnaliști cu capul pe umeri și, poate cel mai important, suporterii. Acei suporteri pe care nu îi poți cumpăra, fiindcă dragostea pentru club este strict legată de performanțele obținute în anii 80.

Și dacă am ajuns la performanțe, și-a dat și Gigi Becali seama că palmaresul e foarte important. Și acum susține că palmaresul este la el, spre deosebire de tabăra anti-Becali, care e de partea Armatei, și va fi în continuare, chiar dacă echipa ar trebui să o ia de la 0, din Liga a V-a.

9. Concluzia: unde e palmaresul?
Vă reamintiți când am zis că Becali a luat tot, mai puțin stadionul? Deci el a luat și marca, și sigla, și palmaresul. Spre deosebire de marcă și siglă, pe care Becali le-a pierdut în proces, palmaresul nu are valoare palpabilă. Asta e legea! Marca da, palmaresul nu. Prin urmare, marca e la CSA fiindcă Talpan a recuperat-o în Justiție. Dar palmaresul? Ăsta nu a fost recuperat, fiindcă legea nu dă instrucțiuni. Și atunci avem două soluții:
a) Teoretic, palmaresul este strict legat de marcă și siglă și, chiar dacă Justiția nu a pomenit nimic de el, el trebuie să urmeze calea mărcii și siglei. Dacă Justiția a recunoscut că marca/sigla aparțin CSA, adică echipei istorice, cum e posibil ca palmaresul să se ducă în altă parte?
și b) Ilegal, cum a făcut el trecerea de la AFC la FCSB, Becali a reușit să păstreze palmaresul. Cum spuneam mai devreme, a furat un scaun (marca), un televizor (sigla) și un ceas (palmaresul). După ce a fost prins, a dat scaunul și televizorul înapoi, dar ceasul l-a făcut pierdut. Atâta timp cât Justiția nu a zis nimic de palmares, e normal să susțină sus și tare că palmaresul e la el.

Având aceste atât de multe ipoteze, nimeni în afară de Justiție nu poate să decidă dacă FCSB e sau nu Steaua, din perspectiva palmaresului. Dar părerea mea este că palmaresul ar trebui să se întoarcă la CSA. Din moment ce Justiția a dovedit că trecerea unor bunuri de la AFC Steaua la FCSB a fost ilegală, dându-i-le înapoi, înseamnă că toate bunurile au fost luate ilegal. Că doar un hoț nu vine și fură un scaun, un televizor, un ceas, după care dă scaunul și televizorul înapoi, dar susține că ceasul e al lui dintotdeauna...

Iar când palmaresul se va întoarce la CSA, atunci acest FCSB ar trebui exclus din competiție, să i se retragă toate titlurile și performanțele, deoarece a participat ilegal la competiție, pe baza unui furt dovedit.

Ce se va întâmpla cu Steaua? Va rămâne cu tot ce a câștigat până în 2003, iar dacă se asociază din nou, dar de data asta legal, cu audit, contract și agreement, poate să-și reia activitatea din 2017, 2018, 2019..., de unde vrea, cu palmares, siglă, suporteri și tot.

Părerea mea...

joi, 5 ianuarie 2017

Norocul lui Mutu, presa idioată din România. "Detalii incredibile"

Noaptea trecută a explodat bomba cu bătaia dintre Mutu și Ravanelli, povestită la un post tv francez de un fost coleg al Briliantului la Ajaccio. Am văzut cele 10 minute din emisiune și am citit transcrierea de pe reddit în engleză. Foarte interesant, erau acolo patru dintre foștii colegi ai lui Mutu pe vremea când era fotbalist: Leboeuf, Gallas, Petit și Zubar, autorul dezvăluirilor.
Mă așteptam ca presa de azi să rupă cu acest subiect. Când colo, câte un articol în gsp și prosport, "pitite" sub celebrele titluri capcană, care nu spun nimic, de fapt. Numărul scăzut al comentariilor și faptul că știrile de azi au mutat evenimentul în josul paginilor online îmi certifică faptul că s-a dus dracului presa.

Drept urmare, doi dintre prietenii cu care am stat azi de vorbă, Vlad și Răzvan, scăpaseră subiectul. A trebuit să le povestesc eu. Cum naiba să-l descoperi, dacă poartă titluri mediocre, făcute doar ca să agațe trafic, nu și cititori?

Prosport zice așa: VIDEO | Episodul neştiut în care a fost implicat Mutu! Replica românului pentru unul dintre cei mai mari jucători din istorie: "Eşti un nimeni acum!" Imediat, s-au luat la bătaie
GSP zice așa: VIDEO Bătaie între Mutu și un antrenor! A vorbit un fost coleg al "Briliantului": "I-a suflat fum de țigară în ochi și așa a început tot" » Detalii incredibile

În primul rând, remarcați că titlul acestui articol are 4 (patru) enunțuri! Dacă îl mai punem și pe cel cu VIDEO, se fac cinci! Din start l-ai amețit pe oricare cititor de bun simț care ar vrea să intre pe articol. Când vede cinci rânduri de titlu, a trecut automat în jos, nefiind interesat.

În al doilea rând, se evită în titlu exact intriga. Ceva-ceva scrie GSP la început ("Bătaie între Mutu și un antrenor"), dar se pierde în detalii inutile și termină cu eternul și inutilul "Detalii incredibile". Un fel de "Șoc" sau "N-o să-ți vină să crezi" ori "Nimeni nu și-ar fi închipuit". Doamne Sfinte, apără și păzește, încotro se îndreaptă presa noastră? Atât de slabi sunt redactorii în ziua de azi?

În al treilea rând, nu pot să nu remarc puzderia de semne, care mai de care mai inutile, dar care sunt creația noului mod de a face presă pe Facebook: |, », ghilimele, semne de exclamare, ce să mai... doar smiley-urile mai lipsesc. Dar sunt convins că or să apară și ele cât de curând.

Această modă a titlurilor capcană a fost lansată și este în continuare marca înregistrată gândul.info. O porcărie, dacă e să mă întrebați pe mine. Nu face altceva decât să ducă la îndobitocirea oamenilor, practic ei își bat joc de proprii cititori. De vreo 5-6 ani nu am mai intrat pe Gândul. Prima care a adoptat stilul a fost Sport.ro. De vreo 3 ani nu am mai intrat pe Sport.ro, cu părere de rău fiindcă e marcă ProTV.

Acum, pași către îndobitocire fac și celelalte două ziare online de sport. Mor de nervi când văd titluri gen Reghecampf taie în carne vie: "Asta am să fac!". Să muriți voi că așa a zis Reghecampf? "Asta am să fac"? Eu cred că a zis clar ce o să facă, dar voi nu băgați în titlu, de teamă că nu mai dă lumea click pe articol și nu mai faceți trafic!

Păi, băi deștepților, ideea este TOCMAI ca titlul să te bage în articol! Eu nu o să dau niciodată click pe un titlu de genul "Asta am să fac", ci o să dau click pe titlul care mă atrage. Așa se face jurnalistică, așa am învățat eu la școală! Cum ar fi ca Tolontan să fi titrat la ancheta cu Spitalul Malaxa ceva de genul: "Șoc! Un manager al unui spital a făcut asta"? Ce impact ar mai fi avut?

Revenind la povestea cu Mutu și Ravanelli. Norocul lui Mutu a fost că presa sportivă din România a luat-o rău la vale. Îmi aduc aminte că pe vremuri nu era atât de norocos și titlurile erau cam așa: "Mutu a bătut un ospătar"; "Mutu a făcut sex cu Laura Andreșan"; "Mutu a fost prins dopat". Cu "Detalii incredibile" a reușit să scape dintr-un scandal care nu i-ar fi făcut bine absolut deloc.

Și ca să nu ziceți că am vorbit ca deșteptul, iată și ce titlu aș fi pus eu poveștii acesteia: "Mutu s-a bătut golănește cu antrenorul Ravanelli". Ați fi dat click?

luni, 24 octombrie 2016

Valea Mută - în sfârşit, un film românesc normal

Se poate spune că sunt un hater al cinematografiei româneşti. Urăsc filmele româneşti pentru simplul motiv că sunt tembele, au scenarii idioate, idei preconcepute (comunism, ciorbă, urlete şi violență gratuite, securitate, mizerii, scârboşenii şi înjurături) şi calitate a sunetului şi a imaginii execrabilă. Nu de puține ori am spus că nu mă mai uit niciodată la filme româneşti.

Şi totuşi, am aşteptat cu nerăbdare primul episod din Valea Mută, de pe HBO. Cu toate că şi HBO-ul m-a dezamăgit crunt cu ultimele două producții, Aferim şi Umbre... Am văzut în trailer că e "altceva". Ei bine, l-am vizionat! Primul episod.

E, într-adevăr, altceva. Comparativ cu toate epavele de filme premiate (oare cum, Doamne Dumnezeule?) la Cannes, aş putea spune că e o capodoperă! Dar să ne păstrăm simțul răspunderii şi să zicem că e doar un film normal, un film bun.

Este un serial realizat după o poveste polițistă. Dintotdeauna am spus că şansa filmului românesc o reprezintă autorii de romane. În toată această perioadă de rahaturi de filme s-au scris nenumărate cărți bune, de ficțiune, în România. Niciun regizor nu a avut curajul să ecranizeze o carte bună, a preferat să lucreze pe baza unui scenariu scris de vreun lunatic cu pile la Centrul Național al Cinematografiei. Ăsta este trendul şi la Hollywood: se ia un bestseller sau pur şi simplu o carte bună şi se transformă în film!

Acesta este o poveste polițistă, de actualitate. Doi tineri asistă fără să vrea la uciderea a patru țigani. Se sperie și fug în pădure, unde sunt urmăriți de criminal. Ca o paranteză, criminalul acesta a acționat în legitimă apărare, el trebuind să fie victima celor patru țigani. Adolescenții se hotărăsc să nu spună nimănui ce li s-a întâmplat, dar povestea îi prinde din spate și acțiunea se strânge în jurul lor, făcându-le viața un calvar.

Începe oarecum nu pe gustul meu, cu o scenă de sex gay și cu niște înjurături, dar filmul devine interesant pe parcurs. În plus, mi-a plăcut că exact la ultima scenă se petrece ceva care te face să trântești telecomanda de nervi că s-a terminat serialul! Reacția mea a fost "Fuck me!", atât de neașteptată a fost scena. Un mare bravo aici!

Ca personaje, ele sunt foarte reale și se comportă normal. Avem un procuror de caz, doi adolescenți, părinții lor, "criminalul", o gașcă de țigani ce face trafic de droguri, adică ceva credibil, nu ca în alte filme românești. În plus, îmi place că aproape pe fiecare personaj în parte se poate deschide o pistă interesantă, astfel că serialul poate veni și cu sezonul 2 dacă se vrea.

Concluzie: Valea Mută a debutat bine și, ca hater al filmelor românești, pe mine m-a prins. Sunt entuziasmat doar pentru că în sfârșit văd normalitate în filmul românesc, în rest este o producție bună, care și-ar putea face locul și în programul HBO de peste Ocean.

joi, 13 octombrie 2016

Piteştiul, oraşului corturilor

Obişnuit de pe vremea fostului primar să întindă corturi de pomană în centrul oraşului, unde se împărțeau gratis sarmale, mămăligă, țuică şi alte delicatese, actualul primar nu se dezminte şi zi de zi ne aduce aminte că Piteştiul a fost atestat documentar ca un târg.

 Oraşul arată groaznic! În loc ca centrul oraşului să fie mândria localității, ca peste tot în lume, la Piteşti este pur şi simplu un bâlci nenorocit, de țară. Corturile oribile pe care le vedem unde dăm cu ochii m-au inspirat să vă spun 10 lucruri mai puțin cunoscute despre Piteşti:

1. Pe surse istorice se spune că un iscusit conducător dac, pe nume Ionichetes, a amplasat un cort pe malul râului Argessis.

2. În realitate, pe 20 mai 1388 are loc prima atestare documentară a Piteştiului. Se pare că Mircea cel Bătrân se afla într-un cort când a scris despre "hotarul Piteştilor".

3. Pe vremea lui Ceauşescu, români din toată țara veneau la Piteşti ca să stea cu zilele la coadă, să-şi cumpere Dacii. Fiindcă nu aveau bani de hotel, îşi amplasau corturile în centrul oraşului.

4. Inițial, FC Argeş însemna Fabrica de Corturi Argeş şi îşi avea sediul la stadion, alături de pista de încercare pentru corturi. Dar a venit Dobrin şi a început să se joace cu o minge, după care fabrica şi-a schimbat domeniul de activitate.

5. Surse neverificate spun că supranumele Piteştiului trebuia să fie "Oraşul Corturilor", nu "Oraşul Lalelelor". La prima ediție a "Simfoniei Corturilor", un olandez a fost refuzat de o piteşteancă, astfel că a părăsit camionul cu lalele în centrul oraşului.

6. Activitatea Salvamontului Argeş a pornit cu corturile închiriate de la Primăria Piteştiului.

7. Moda corturilor pentru nunți a început la Piteşti şi s-a extins în toată țara. N-ați văzut că luminile din Ballroom-urile astea sunt alb-violet?

8. Toamna trecută, Steaua a venit să joace la Piteşti câteva meciuri. Steliştii au cerut o sală de conferințe de presă, fiindcă stadionul "Nicolae Dobrin" nu avea. Ionică a ridicat un cort...

9. USR Argeş a cerut amplasarea unui cort pentru strângerea de semnături, dar Primăria a spus că singura autorizație rămasă e pentru vânzarea de gogoşi.

10. Cârcotaşii spun că centrul Piteştiului este de fapt depozitul în aer liber pentru corturi al Primăriei.

vineri, 1 iulie 2016

EUROJURNAL (9): Revelația Lyon

Toată lumea vrea să ajungă la Paris. Parisul este obiectivul turistic numărul 1 al Franței, dar nu ar trebui să fie nici singular, nici prioritar. Pentru că există multe alte orașe din Hexagon care merită vizitate, care au farmecul lor aparte, diferit de atmosfera pe care o întâlnești pe bulevardele "orașului iubirii".

EURO 2016 mi-a purtat pașii la Lyon, al treilea oraș ca mărime și importanță al Franței. Cei circa 450 de km i-am făcut cu trenul de mare viteză TGV, în condiții de lux și în doar două ore (adică tot atât cât fac de la Pitești la București, 100 de km și un pic). Dacă vreți un sfat de călătorie, rezervați și achitați din timp un bilet de tren pe orice rută din Franța cu TGV-ul, fiindcă prețurile sunt foarte mici. De exemplu, pe Paris - Lyon (400 km, clasa 1, bilet rezervat cu trei luni și jumătate înainte) am achitat 68 de euro, dar am auzit pe cineva care a luat mai din timp și a dat doar 18 euro, în timp ce un Paris - Lille (120 km, bilet cumpărat cu o zi înainte de călătorie) a costat 50 de euro.

Nu o să deschid Wikipedia ca să vă povestesc despre Lyon, așa cum nu am făcut-o în niciun episod al jurnalului meu. Ce rost ar mai avea? De ce aș conspecta ceva ce este la îndemâna și la libera plăcere a tuturor? Eu o să-mi spun doar poveștile despre oraș auzite de la oamenii locului cu care m-am întâlnit și cu care am socializat. Tocmai de aceea nu o să scriu în ce an a fost fondat, fiindcă habar n-am sau câți locuitori are. Poate vă stârnesc curiozitatea și o să dați click pe link-ul pe care l-am activat, just in case...

Nouă zile am petrecut la Lyon și, din postura de om picat de pe lună fix în gara centrală (Part Dieu), am ajuns la final să dau ajutor turiștilor care mă opreau să mă întrebe diferite chestii utile: stații de metrou, ce tramvai să ia către nu-știu-ce direcție, unde e orașul vechi, ce să viziteze, etc... Am învățat tot ce înseamnă Lyon destul de repede, asta și pentru că este extrem de bine organizat, de structurat.

În primul rând, trebuie spus că Lyon este așezat pe malurile a două râuri mari (unul chiar fluviu): Rhone și Saone. Ron și Saona, în românește. Cele două se unesc chiar în oraș, iar din punctul ăsta de vedere chiar m-am bucurat că Lyon-ul seamănă cu Piteștiul meu, și el martor al vărsării Râului Doamnei în Argeș. Locul confluenței dintre Ron și Saona este denumit chiar Confluence, și aici este cea mai nouă parte a orașului. Sunt clădiri moderne, unele chiar futuriste, aici sunt sediile tuturor instituțiilor media (Euronews, France 3, TV Rhone-Alpes și multe alte ziare și radiouri), un ponton unde sunt acostate iahturi cu restaurante romantice, un parc deosebit de frumos, un Mall senzațional prin care pur și simplu TRECE TRENUL! Da, stai la cafea pe terasă, iar la doi metri de tine trece trenul! Și, cel mai important, este Muzeul Confluenței.

Muzeul Confluenței este, poate, unul dintre cele mai moderne muzee din Europa. Știți și voi, muzeele sunt de obicei niște clădiri vechi de câteva secole, monumente de artă sau foste case memoriale, care au rezistat eroic vremurilor tulburi, intemperiilor, războaielor sau toanelor vreunui dictator tembel. Dar acest muzeu are o formă futuristă, de OZN, și simpla vizitare a lui cu scările rulante este o aventură în sine. Muzeul Confluenței găzduiește un imens Auditorim, unde am înțeles că au loc spectacole de operă impresionante, precum și foarte multe expoziții. Unele sunt temporare, altele sunt permanente, cum ar fi și Big Bang-ul, o călătorie în trecut până la momentul genezei pământului, o călătorie care îți taie răsuflarea și îți înmoaie genunchii văzând cum a luat naștere Terra și cât de insignifianți suntem în acest imens Univers.

Lyon are două simboluri mari și late: leul (de aceea și orașul se numește Lyon) și lumina (de la frații Lumiere, cei care au inventat cinematograful). Peste tot în oraș veți găsi leul: la intrările în hoteluri, pe afișe, cocoțat pe bazilici, la intrarea stadioanelor Gerland și Lumiere, etc. În ceea ce privește lumina, pe lângă muzeul fraților Lumiere despre care voi vorbi în următorul episod al Eurojurnalului, Lyon găzduiește periodic festivaluri ale luminii, iar în fiecare noapte peste 400 de clădiri importante din oraș sunt luminate, făcând din Lyon orașul cel mai luminat din întreaga lume (cel puțin așa zic localnicii). Pozele de aici sunt insuficiente pentru a vă arăta frumusețea Lyon-ului noaptea, așa că vă invit să admirați un micuț album foto:


Știți că în București avem Centrul Vechi, da? Ei bine, conceptul de Centru Vechi nu este o invenție pur românească, este importat din Europa, care are orașe mult mai vechi și cu o istorie infinit mai mare decât capitala țării noastre. De exemplu, Centrul Vechi al orașului Lyon este patrimoniu UNESCO deoarece e încărcat de istorie. Și e superb, nu numai noaptea, când e luminat total! Acest Centru Vechi e împărțit în trei, fiecare luând numele unui sfânt: Saint Jean, Saint Paul și Saint Georges. Cel mai frumos este St. Jean, care are și cele mai vizitate obiective: Catedrala Saint Jean, una dintre cele mai frumoase catedrale din Franța (așa se laudă localnicii), Bazilica Fourviere, care este situată pe colina Fourviere, care străjuiește orașul și de unde poți admira Lyon-ul de sus într-o priveliște unică (vom avea episod separat), Parc de Hauteurs, care este de fapt colina înverzită care duce la bazilică, dar care este plină de statui, izvoare, grădini, case memoriale și scări, muuuuuulte scări, Palatul de Justiție și Castrul Galo-Roman, un fel de Arenele Romane din București, dar care înmagazinează o frumoasă istorie a confruntărilor legendare dintre galii invincibili și cuceritorii romani.

Și ca să închei cu Centrul Vechi, localnicii țin foarte mult la colina Croix-Rouge (Crucea Roșie), acolo unde este așezat "orașul" St. Georges. Este fostul centru industrializat al orașului, cel care a fost motorul economiei în perioadele tulburi ale anilor 1800, cu fabricile sale de mătase și bumbac și cu manufacturile care dădeau de mâncare tuturor lionezilor.

Între cele două râuri se află Presque-Ile, adică insula. Aici este cea mai mare forfotă din oraș, deoarece sunt piețele publice, aglomerarea de magazine, Hotel de Ville (Primăria), principalele sedii de bănci și Place Bellecour, locul unde au loc spectacole imense și unde a fost instalat Fan Zone-ul din Lyon.

În est e Down Town, locul unde se concentrează afacerile (exceptând sediile de bănci și Palatul de Comerț), acolo unde sunt zgârie-norii și principala poartă de intrare în oraș, Gare Part-Dieu. În nord-est e noul stadion, Stade de la Lumiere, inaugurat abia în luna ianuarie a acestui an și care a găzduit meciurile de la EURO. De fapt, Stadionul Luminii este situat într-un alt orășel din suburbii, Decines, dar e o investiție 100% a Primăriei Lyon. De altfel, se spune că primarul a aprobat proiectul acesta doar după ce a primit asigurări că numele stadionului va fi legat de Lyon, va fi Stade de la Lumiere (în traducere liberă Stadionul Luminii, dar de fapt s-ar traduce Stadionul lui Lumiere). În sud-est se găsește celălalt stadion, Gerland, cel pe care Olympique Lyonnais a obținut cele mai mari performanțe din istorie. Acum, aici a rămas baza de pregătire a echipei de băieți, iar pe stadionul cel mare, cu 40.000 de locuri, va juca echipa de fete, fostă câștigătoare a Ligii Campionilor de fotbal feminin.

Și totuși, fiindcă mă apropii de final, ați putea să mă întrebați "De ce ai scris în titlu că e revelație?". A fost o revelație pentru că nu am văzut niciodată oraș mai curat decât Lyon-ul! Știți cum e, vizitezi Barcelona, Madrid, Munchen, Paris, Amsterdam, Bruxelles, Milano, Roma... Îți plac, te impresionează clădirile, străzile, muzeele, edificiile, dar aproape nu există mare oraș în care să nu rămâi cu gust amar din cauza mizeriei. Sunt colțuri de străzi care put a pișat, sunt clădiri ponosite și în paragină, cerșetori, gunoaie peste gunoaie, mașini, autobuze și trenuri căzute, stații de metrou împuțite, terenuri virane pline de noroi sau tufișuri și multe altele. Ei, bine, Lyon-ul este un bibelou! Nimic din tot ce am zis adineauri nu vezi în Lyon. Totul este de o curățenie sfântă, iar toate mijloacele de transport în comun sunt nou-nouțe! Metrourile de pe cele patru linii nici măcar nu au conducător, sunt total tehnologizate! Și nu vreau să par rasist, dar m-am bucurat că aici nu prea vezi picior de arab sau de negru, în inima Franței te bucuri de ospitalitatea francezilor veritabili.

Va urma

PS - Vă mulțumesc pentru atenția deosebită acordată episodului Brâncuși! Articolul a strâns 650 de vizualizări într-o singură zi, ceea ce reprezintă un record al blogului meu. Ca să vă dați seama ce surpriză am avut, vă mai spun că nicio altă filă a Eurojurnalului nu a atins suta de cititori!

miercuri, 29 iunie 2016

EUROJURNAL (8): Îl vizitai și pe Brâncuși

De la început trebuie să spun că am ajuns acasă, aventura mea de 17 zile în Franța s-a încheiat. Cu toate astea, mai am destul de multe povești de spus. Poate că nu vor mai fi la fel de complexe ca atunci când le-am gândit și le-am trăit, dar simt că trebuie să le aștern pe hârtie (aia virtuală) ca să mă pot bucura peste ani de ele.

La Paris m-am plimbat, m-am distrat, m-am simțit bine și aș mai fi stat încă vreo lună ca să văd și să fac tot ce îmi propusesem. Dar timpul fiind limitat, am tăiat de pe listă (aia virtuală) multe și am lăsat ca ultimă destinație ATELIERUL BRÂNCUȘI.

În plină campanie Brâncuși e al meu, prin care orice român poate să doneze bani pentru achiziționarea Cumințeniei pământului, am ajuns la "Centrul Cultural Georges Pompidou" să vizitez și eu, ca orice concetățean care își respectă valorile, "Atelierul Brâncuși".

Brâncuși a fost pentru mine o fascinație de-a lungul timpului. Mai întâi a apărut ca o revelație în viața mea când, pe la vârsta de 10-11 ani, am mers într-o excursie la Tg. Jiu și am oprit la ansamblul sculptural format din Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Am fost impresionat atunci așa cum poate fi impresionat un copil când se trezește dintr-odată în umbra unei lucrări majestuoase și a unei legende precum cea a marelui sculptor oltean. Mi-am dezvoltat în timp o stimă fantastică pentru acest om care a plecat pe jos la Paris într-o perioadă tulbure a existenței sale, iar acolo a reușit prin forțe proprii să devină cunoscut și respectat. Exact scenariul de film american după care mor! Poveștile acestui cuceritor cu mâinile și picioarele murdare m-au uimit, am citit cu plăcere orice a apărut despre el în toți acești ani. Povești aproape la fel de valoroase ca și moștenirea culturală pe care a lăsat-o românilor și întregii lumi.

Dar să las amintirile mele și să revin în viața reală. Am găsit atelierul destul de ușor, asta și pentru că beneficiază de o clădire separată de uriașul "Centru Georges Pompidou". Accesul este simplu, intrarea este gratuită și te poți bucura în voie de priveliștea care ți se deschide în față. Încă de la început ești întâmpinat de un studio vast care cuprinde unele dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale. Atenție, nu sunt cele finisate, acelea îmbogățesc spațiul unor muzee prestigioase din întreaga lume! Sunt doar multiple încercări pe care le-a avut artistul până la a ajunge să dea strălucire sculpturilor cunoscute de toată lumea.

Faptul că am văzut în întreaga expoziție o mulțime de Păsări în spațiu, Domnișoare Pogany, Cocoși mari sau Coloane ale infinitului miniaturale, îmi întărește mie percepția că Brâncuși nu a fost doar un artist, ci... mult mai mult. Caut epitete și nu găsesc! Îmi demonstrează mie că în fiecare lucrare care i-a trecut prin mâini a pus tot sufletul lui, a vrut ca fiecare să iasă perfect, doar așa cum mintea, inima și sufletul i le dictau din interiorul ființei sale.

Să fim serioși, Brâncuși era conștient de valoarea lui și a sculpturilor sale, pe care le putea vinde pe bani foarte mulți. Brâncuși avea cereri foarte multe de lucrări originale sau tipare, ba chiar era dorit și în țări exotice (India, de exemplu) pentru a realiza acolo diferite ansambluri. Putea să lucreze repede și la cerere, practic tot ce purta semnătura lui era extrem de valoros. Dar nu, Brâncuși nu era genul acesta de artist. Pentru el, produsul finit trebuia să fie în cele mai mici detalii expresia dorinței lui. Putea să își ia învățăcei și să respecte dead-line-uri, dar Brâncuși trebuia să simtă fiecare milimetru de piatră cu degetele lui groase și tăbăcite, să șlefuiască până la perfecțiune și ultima formă neregulată a capodoperelor sale. 


Iar când ai fi crezut că produsul finit poate să ia calea muzeelor sau a proprietarilor, atunci intervenea dorința artistului român de a-și admira propria lucrare într-o poziție, o singură poziție în care el credea că poate fi pusă în valoare. De exemplu, zeci de ani a căutat poziția perfectă a ansamblului de Păsări și nu se știe nici acum dacă a găsit-o! Brâncuși credea în simboluri și în puterea lucrărilor sale de a se hrăni cu forța Universului, forță pe care s-o transfere apoi creatorului ca într-o legătură spirituală cu însuși creatorul suprem. Au fost în total 27 de Păsări, mai mari sau mai mici, albe, negre, gri, aurite sau de bronz. Pe cele mai valoroase le-a vândut colecționarilor excentrici, precum celebrul Guggenheim sau ultrabogatul maharaj al Indiei, dar multe i-au rămas în atelier să fie însuși pentru el sursă de inspirație pentru viitoarele creații.

Expoziția are patru studiouri și în fiecare se găsesc lucrări de-ale autorului, lăsate în stadiul în care chiar și el le-a lăsat. Sunt obiecte cunoscute, replici ale lucrărilor ce valorează milioane de dolari, dar sunt și obiecte inedite, precum sculele lui sau alte treburi care-i umpleau atelierul. Toate lucrările sunt identificate și explicate pe scurt, iar pe pereții expoziției sunt destule povești despre traseul artistic al lui Constantin Brâncuși, de la un simplu ucenic în atelierul lui Auguste Rodin și până la celebritate.

Ar fi multe de spus despre Brâncuși și opera sa, dar în acest articol de blog puțin citit și mult prea personal, mi-am lăsat doar trăirile personale să definească (virtual) personalitatea și opera marelui artist. Dacă i-am stârnit cuiva curiozitatea, poate să citească prezentarea lui Brâncuși de pe Wikipedia, dar și multe articole inedite despre viața tumultoasă pe care a dus-o la Paris, inclusiv cu desele-i și cunoscutele-i izbucnirile nervoase sau cu picantele povești de amor.

Și ca o încheiere care să încununeze un articol elogios la adresa unui român hulit de proprii compatrioți (altfel nu se putea, altfel nu era român dacă nu era înjurat de ai săi), să mai spun doar că Brâncuși a vrut să-și lase acest atelier, cu tot cu peste 200 de lucrări, statului român, dar statul român a refuzat pomana spunând că opera oltenașului e decadentă! Ptiu națiune!

duminică, 26 iunie 2016

EUROJURNAL (7): Tour Eiffel din altă perspectivă

Ce aş putea spune eu despre Tour Eiffel şi voi să nu ştiți? Aş putea intra pe Wikipedia şi să mă dau mare, dar vă las pe voi să vă filtrați informația de care aveți nevoie.

Tour Eiffel este unul dintre simbolurile cele mai cunoscute din întreaga lume. Nu cred că există om civilizat pe această planetă care să nu identifice turnul ca simbol al capitalei Franței. Este, probabil, cel mai vizitat obiectiv turistic din Paris şi cel mai fotografiat. Spre deosebire de altele, Turnul Eiffel are avantajul de a fi vizibil şi fotogenic atât din apropiere, cât şi din depărtare. Îl poți vedea în splendoarea lui din Grand Roue de Paris, din Busul turistic, de pe cheile Senei, de la ultimul etaj al Sky Tower-ului din cartierul La Defense şi chiar şi din linia de metrou care circulă la suprafață spre Place D'Italie.

Nu o să vă dau date tehnice, aşa cum am promis, dar tot o să zic ceva. Există trei categorii de prețuri pentru trei tipuri de vizite. Nu intru în detalii privind reducerile, vorbesc doar de prețul întreg. Aşadar, dacă vrei să urci scările până la primul nivel (ai acces doar până aici) şi apoi să le cobori te costă 6 euro. Dacă vrei să iei liftul până la al doilea nivel (poți coborî din lift şi la primul nivel pentru poze), atunci scoți 12 euro din buzunar. Iar dacă vrei tur complet (top roof, cum zic ei), este 18 euro. Simplu: 6, 12, 18. Depinde doar de tine cât de curajos eşti.

Fiind pentru a treia oară la Paris, am ajuns să ştiu care sunt cele mai bune locuri din care poți să tragi cadre de invidiat, cu care să te lauzi pe Facebook sau Instagram.

1. Champ De Mars. Cel mai cunoscut loc este, clar, câmpia care se întinde pe o distanță de aproape 1 km, ce porneşte chiar de sub turn. În perioada Campionatului European aici s-a amenajat cel mai mare Fan Zone care a existat vreodată, cu o capacitate maximă de 80.000 de persoane. Practic, încă un stadion de mari dimensiuni plin cu suporteri care se uită la meciuri proiectate pe ecrane imense... Dar de obicei, aici vin parizienii sau turiştii, îşi întind păturile pe iarbă şi se relaxează la un picnic "with a view".

2. Trocadero. Îmi place foarte mult cum se vede turnul de pe esplanada de la Trocadero. Este în acelaşi timp aproape şi majestuos, dar şi departe, străpungând profunzimea. Este locul perfect pentru a trage cadre de poveste făcute de fotografi profesionişti cu diferite ocazii. Ca să ajungi aici, trebuie să cobori la stația de metrou/autobuz Trocadero. De aici s-a tras celebra scenă din Rush Hour 3, când "Chiky Cean" şi Chris Tucker au zburat cu un deltaplan improvizat din steagul Franței şi au aterizat în fântânile de sub Palatul Chaillot.

3. Străduțele dintre blocuri. Turnul este o apariție superbă atunci când se iveşte măreț la colțurile de bloc din apropiere. Mergând pe trotuarele străduțelor ce mărginesc Tour Eiffel, nu ai cum să-l vezi, din cauza blocurilor nu foarte înalte. Dar la colț de bloc apare ca o revelație, stârnind sentimente de WOW!

4. Sena. Fie că te afli pe un Bateaux Mouche sau pe unul dintre podurile din apropiere, imaginea Turnului este impresionantă. Ți se pare că acum a ieşit din pământ şi s-a înălțat cu toți cei 325 de metri ai lui, iar tu nu poți face altceva decât să-l priveşti sucindu-ți gâtul la maxim, respectându-l precum pe un uriaş ce are posibilitatea să te strivească la orice moment sub talpa lui mare şi groasă.

5. Bază. Pozele de sub el sau din apropierea lui sunt, de asemenea, inedite. Numai că aflându-te prea aproape, nu ai cum să-l surprinzi în toată frumusețea lui, ci doar parțial sau deformat de incapacitatea camerei foto de a surprinde perspectiva, aşa cum o face ochiul uman.

6. Din turn. Nu în ultimul rând, se pot face poze cu turnul... din turn! Nu sunt ele prea reuşite, nici nu ar avea cum, e ca şi cum ai vrea să fotografiezi un cal de pe cal. Dar dacă întorci camera invers, pozele sunt superbe, se vede tot Parisul de la mare înălțime în toată splendoarea lui.

Va urma. Mâine vom termina episoadele cu Parisul, cu o galerie de suflet, dar nu de poze, ci de sculpturi.

sâmbătă, 25 iunie 2016

EUROJURNAL (6): Muzeul sexului de la Moulin Rouge

Dacă ajungi în Paris, pe lângă drumurile obișnuite la Tour Eiffel, Luvru sau cheiul Senei, este absolut obligatoriu să treci și pe la Moulin Rouge. Măcar pentru poze, așa cum face toată lumea... Ca să intri la un spectacol, trebuie să te țină bine buzunarul: e 150 de euro de persoană! Bine, era coadă la intrare, dar se vorbea doar rusește...

 Ok, faci 2, 3, 10, 25 de poze și apoi ce? Să te așezi pe vreuna din terasele din zonă nu e foarte indicat din două motive: 1. Sunt terase exclusiv de bere și, cum nu prea sunt toalete în apropiere, cam miroase a "bere"... dacă mă-nțelegeți! și 2. Dacă se lasă seara, apar niște femei ciudate, urâte, bătrâne și îmbrăcate în batiste, care te invită pe la ele, pe sus. Bleah...

Așa... Ce faci în continuare? Ai venit degeaba în zona asta a Parisului pentru câteva poze? Păi o idee ar putea fi aceea să intri la Muzeul Sexului. E la "doi pași" distanță și e chiar distractiv, dacă nu chiar incitant (smiley cu sprâncenele ridicate). La intrare stă un nene negru de vreo 2 metri și 120 de kile, un personaj el însuși. Mai târziu, când vezi unele exponate exagerat de mari, te gândești chiar că sunt mulajele portarului...

Negroteiul este un fel de patron. Nu știu exact dacă e al lui muzeul, dar am avut o discuție interesantă cu el. Nu neapărat pentru că atunci când vorbește, zici că are o portavoce la gură, atât de pătrunzătoare era vocea lui... Nu. Interesantă fiindcă am vrut să fentez plata biletului de intrare (6 euro) și l-am rugat să intru pe acreditarea UEFA. Mai întâi a râs și m-a întrebat dacă știu la ce muzeu am ajuns. M-a asigurat că nu e niciun "membru" de fotbalist înăuntru, dar am plusat și i-am zis că voi scrie pe blog despre experiența asta. A râs din nou de s-a clătinat clădirea, apoi mi-a dat o palmă pe spate de m-a aruncat direct într-o cameră cu falusuri negre (urâtă intrare). Mi-a zis că iubește prea mult acest muzeu ca să nu lase pe cineva care vrea să scrie despre el și m-a pus să promit că o să-i trimit link-ul articolului.

Odată intrat în muzeu, am vrut să ies în primele 2 minute. În prima cameră erau numai organe genitale masculine. Statui, sculpturi, desene, jucării, numiți voi altceva și el era acolo prezent, sub formă de p..ă! WTF zic? Bine, nu mă așteptam să văd Instagramul acolo, dar nici așa, evident și unisex! Cu o zi înainte tocmai văzusem oribilitățile de pe Pont des Arts (dacă nu ați citit, articolul este aici), așa că mi-au venit în cap tot felul de scenarii. Zic, bă, Franța asta se transformă la culoare, la religie, dar și la sex?

Apoi, pe măsură ce am început să pătrund mai adânc în muzeu, mi-am mai revenit, am urcat, am coborât, am urcat, am coborât, iar la final am explodat ca o șampanie (măăă, la ce vă gândiți?). Muzeul are 5 niveluri și la ieșire găsești niște chestii foarte mișto, la asta m-am referit. Una dintre chestii e o replică a celebrului sybian al lui Howard Stern, călărit în direct de o mulțime de actrițe celebre, atât porno cât și vedete hollywoodiene. Cine știe ce zic, e ok, cine nu, să caute pe google. Sau pe youtube, dacă vreți aventură...

Pozele nu mă ajută foarte tare, dar asta știți deja. Netul prost, blogul din secolul trecut... Și nici nu am exagerat eu cu pozele explicite, din motiv de cititori rușinoși. Știu că am așa ceva. Dar o să încerc să vă stârnesc un pic. Curiozitatea! În cele 5 niveluri ale muzeului sunt extrem de multe statuete, poze, jucării sexuale și machete foarte explicite. Pe acelea nu le-am fotografiat deloc. De asemenea, sunt două colțuri special amenajate pentru a urmări filme porno vechi, de la începuturile lor. Bineînțeles că am stat 5 minute să văd despre ce e vorba și mai mult m-am distrat. Să fim serioși, ce se poate întâmpla altceva când vezi acțiune directă cu un moșuleț și o gospodină culeasă de la spălatul rufelor la râu, pe o imagine pe repede-înainte și alb negru?

Foarte mișto sunt lucrările originale ale unor artiști contemporani. Sunt niște picturi de pici la pat, zău așa! Și schițe la fel de tari! Aici mi-am adus aminte că în școala generală aveam un coleg (Alin Sterie, te simți?) care făcea și el niște schițe de stătea pixul în picioare! Și mai sunt și niște fotografii super-adevărate!

Dar cel mai mult m-a impresionat etajul cu povești adevărate. Muzeul a strâns din perioada de desfrâu a Parisului o mulțime de povești, poze și lucruri (sticle de vin, carnețele cu schițe și povestiri, chitanțe, autografe) de la nume importante care frecventau restaurantele rău famate sau care depășeau gradul normal de dezmăț. Și-au ridicat fustele-n cap și și-au lăsat pantalonii în vine Edith Piaf, Mae West, Katherine Hepburn, Marlene Dietrich, Jean Gabin, Fernandel, Cary Grant ori Humphrey Bogart, ca să dau doar o parte dintre numele cunoscute de mine. Lista este foooarte lungă. Toți aceștia se destrăbălau cu șampanie de 40 de franci sticla, spărgeau pahare, trăgeau cu ochii la chelnerițele în sânii goi și cu fundul dezgolit și unii chiar urcau cu ele în cameră. În anii 40, se murea pe capete din 1. tuberculoză, 2. boli venerice, 3. alcool! Codul pentru a li se aduce o prostituată (prostituția era interzisă, cum este de fapt și astăzi la Paris) era "une femme qui fume / o femeie care fumează". Vă cam dați seama ce țigări fumau femeile alea... Sunt multe povești mișto, dar ești trimis la bibliotecă pentru a mai și cumpăra o mulțime de cărți scrise în acea perioadă de desfrâu total, nu numai să beneficiezi de totul pe gratis...

Inedită este și expoziția de femei dezbrăcate pictate și schițate de Degas, Edgar Degas, cunoscutul pictor francez care s-a născut și a murit la Paris. Printre cele peste 2.000 de lucrări pe care le-a lăsat moștenire, concepute în cei aproape 70 de ani de lucru efectiv, Degas a lăsat și o mulțime de tablouri și schițe cam deocheate. Unii critici le-au studiat și au ajuns la concluzia că pictorul a fost o perioadă obsedat de femei (nu știm dacă și obsedat sexual). Bineînțeles că la muzeu sunt doar copii de pe tablouri și schițe, dar din ele mi-am cam dat seama că omul era... obsedat, am zis bine! Schițe NSFW, prin urmare nu și-au făcut loc în telefonul meu pudic.

Una peste alta, e o experiență foarte mișto! Nu te alegi cu vreo erecție sau ceva, dar la ieșire îți dai seama că ai petrecut vreo oră și jumătate într-o atmosferă plăcută. De fapt, nici nu îți dai seama că a trecut atât de repede timpul. Iar la ieșire, negrul face toți banii când îți face cu ochiul, gen "ți-a cam plăcut, golanule!"

Va urma

“Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans.