Faceți căutări pe acest blog

Se încarcă...

vineri, 1 iulie 2016

EUROJURNAL (9): Revelația Lyon

Toată lumea vrea să ajungă la Paris. Parisul este obiectivul turistic numărul 1 al Franței, dar nu ar trebui să fie nici singular, nici prioritar. Pentru că există multe alte orașe din Hexagon care merită vizitate, care au farmecul lor aparte, diferit de atmosfera pe care o întâlnești pe bulevardele "orașului iubirii".

EURO 2016 mi-a purtat pașii la Lyon, al treilea oraș ca mărime și importanță al Franței. Cei circa 450 de km i-am făcut cu trenul de mare viteză TGV, în condiții de lux și în doar două ore (adică tot atât cât fac de la Pitești la București, 100 de km și un pic). Dacă vreți un sfat de călătorie, rezervați și achitați din timp un bilet de tren pe orice rută din Franța cu TGV-ul, fiindcă prețurile sunt foarte mici. De exemplu, pe Paris - Lyon (400 km, clasa 1, bilet rezervat cu trei luni și jumătate înainte) am achitat 68 de euro, dar am auzit pe cineva care a luat mai din timp și a dat doar 18 euro, în timp ce un Paris - Lille (120 km, bilet cumpărat cu o zi înainte de călătorie) a costat 50 de euro.

Nu o să deschid Wikipedia ca să vă povestesc despre Lyon, așa cum nu am făcut-o în niciun episod al jurnalului meu. Ce rost ar mai avea? De ce aș conspecta ceva ce este la îndemâna și la libera plăcere a tuturor? Eu o să-mi spun doar poveștile despre oraș auzite de la oamenii locului cu care m-am întâlnit și cu care am socializat. Tocmai de aceea nu o să scriu în ce an a fost fondat, fiindcă habar n-am sau câți locuitori are. Poate vă stârnesc curiozitatea și o să dați click pe link-ul pe care l-am activat, just in case...

Nouă zile am petrecut la Lyon și, din postura de om picat de pe lună fix în gara centrală (Part Dieu), am ajuns la final să dau ajutor turiștilor care mă opreau să mă întrebe diferite chestii utile: stații de metrou, ce tramvai să ia către nu-știu-ce direcție, unde e orașul vechi, ce să viziteze, etc... Am învățat tot ce înseamnă Lyon destul de repede, asta și pentru că este extrem de bine organizat, de structurat.

În primul rând, trebuie spus că Lyon este așezat pe malurile a două râuri mari (unul chiar fluviu): Rhone și Saone. Ron și Saona, în românește. Cele două se unesc chiar în oraș, iar din punctul ăsta de vedere chiar m-am bucurat că Lyon-ul seamănă cu Piteștiul meu, și el martor al vărsării Râului Doamnei în Argeș. Locul confluenței dintre Ron și Saona este denumit chiar Confluence, și aici este cea mai nouă parte a orașului. Sunt clădiri moderne, unele chiar futuriste, aici sunt sediile tuturor instituțiilor media (Euronews, France 3, TV Rhone-Alpes și multe alte ziare și radiouri), un ponton unde sunt acostate iahturi cu restaurante romantice, un parc deosebit de frumos, un Mall senzațional prin care pur și simplu TRECE TRENUL! Da, stai la cafea pe terasă, iar la doi metri de tine trece trenul! Și, cel mai important, este Muzeul Confluenței.

Muzeul Confluenței este, poate, unul dintre cele mai moderne muzee din Europa. Știți și voi, muzeele sunt de obicei niște clădiri vechi de câteva secole, monumente de artă sau foste case memoriale, care au rezistat eroic vremurilor tulburi, intemperiilor, războaielor sau toanelor vreunui dictator tembel. Dar acest muzeu are o formă futuristă, de OZN, și simpla vizitare a lui cu scările rulante este o aventură în sine. Muzeul Confluenței găzduiește un imens Auditorim, unde am înțeles că au loc spectacole de operă impresionante, precum și foarte multe expoziții. Unele sunt temporare, altele sunt permanente, cum ar fi și Big Bang-ul, o călătorie în trecut până la momentul genezei pământului, o călătorie care îți taie răsuflarea și îți înmoaie genunchii văzând cum a luat naștere Terra și cât de insignifianți suntem în acest imens Univers.

Lyon are două simboluri mari și late: leul (de aceea și orașul se numește Lyon) și lumina (de la frații Lumiere, cei care au inventat cinematograful). Peste tot în oraș veți găsi leul: la intrările în hoteluri, pe afișe, cocoțat pe bazilici, la intrarea stadioanelor Gerland și Lumiere, etc. În ceea ce privește lumina, pe lângă muzeul fraților Lumiere despre care voi vorbi în următorul episod al Eurojurnalului, Lyon găzduiește periodic festivaluri ale luminii, iar în fiecare noapte peste 400 de clădiri importante din oraș sunt luminate, făcând din Lyon orașul cel mai luminat din întreaga lume (cel puțin așa zic localnicii). Pozele de aici sunt insuficiente pentru a vă arăta frumusețea Lyon-ului noaptea, așa că vă invit să admirați un micuț album foto:


Știți că în București avem Centrul Vechi, da? Ei bine, conceptul de Centru Vechi nu este o invenție pur românească, este importat din Europa, care are orașe mult mai vechi și cu o istorie infinit mai mare decât capitala țării noastre. De exemplu, Centrul Vechi al orașului Lyon este patrimoniu UNESCO deoarece e încărcat de istorie. Și e superb, nu numai noaptea, când e luminat total! Acest Centru Vechi e împărțit în trei, fiecare luând numele unui sfânt: Saint Jean, Saint Paul și Saint Georges. Cel mai frumos este St. Jean, care are și cele mai vizitate obiective: Catedrala Saint Jean, una dintre cele mai frumoase catedrale din Franța (așa se laudă localnicii), Bazilica Fourviere, care este situată pe colina Fourviere, care străjuiește orașul și de unde poți admira Lyon-ul de sus într-o priveliște unică (vom avea episod separat), Parc de Hauteurs, care este de fapt colina înverzită care duce la bazilică, dar care este plină de statui, izvoare, grădini, case memoriale și scări, muuuuuulte scări, Palatul de Justiție și Castrul Galo-Roman, un fel de Arenele Romane din București, dar care înmagazinează o frumoasă istorie a confruntărilor legendare dintre galii invincibili și cuceritorii romani.

Și ca să închei cu Centrul Vechi, localnicii țin foarte mult la colina Croix-Rouge (Crucea Roșie), acolo unde este așezat "orașul" St. Georges. Este fostul centru industrializat al orașului, cel care a fost motorul economiei în perioadele tulburi ale anilor 1800, cu fabricile sale de mătase și bumbac și cu manufacturile care dădeau de mâncare tuturor lionezilor.

Între cele două râuri se află Presque-Ile, adică insula. Aici este cea mai mare forfotă din oraș, deoarece sunt piețele publice, aglomerarea de magazine, Hotel de Ville (Primăria), principalele sedii de bănci și Place Bellecour, locul unde au loc spectacole imense și unde a fost instalat Fan Zone-ul din Lyon.

În est e Down Town, locul unde se concentrează afacerile (exceptând sediile de bănci și Palatul de Comerț), acolo unde sunt zgârie-norii și principala poartă de intrare în oraș, Gare Part-Dieu. În nord-est e noul stadion, Stade de la Lumiere, inaugurat abia în luna ianuarie a acestui an și care a găzduit meciurile de la EURO. De fapt, Stadionul Luminii este situat într-un alt orășel din suburbii, Decines, dar e o investiție 100% a Primăriei Lyon. De altfel, se spune că primarul a aprobat proiectul acesta doar după ce a primit asigurări că numele stadionului va fi legat de Lyon, va fi Stade de la Lumiere (în traducere liberă Stadionul Luminii, dar de fapt s-ar traduce Stadionul lui Lumiere). În sud-est se găsește celălalt stadion, Gerland, cel pe care Olympique Lyonnais a obținut cele mai mari performanțe din istorie. Acum, aici a rămas baza de pregătire a echipei de băieți, iar pe stadionul cel mare, cu 40.000 de locuri, va juca echipa de fete, fostă câștigătoare a Ligii Campionilor de fotbal feminin.

Și totuși, fiindcă mă apropii de final, ați putea să mă întrebați "De ce ai scris în titlu că e revelație?". A fost o revelație pentru că nu am văzut niciodată oraș mai curat decât Lyon-ul! Știți cum e, vizitezi Barcelona, Madrid, Munchen, Paris, Amsterdam, Bruxelles, Milano, Roma... Îți plac, te impresionează clădirile, străzile, muzeele, edificiile, dar aproape nu există mare oraș în care să nu rămâi cu gust amar din cauza mizeriei. Sunt colțuri de străzi care put a pișat, sunt clădiri ponosite și în paragină, cerșetori, gunoaie peste gunoaie, mașini, autobuze și trenuri căzute, stații de metrou împuțite, terenuri virane pline de noroi sau tufișuri și multe altele. Ei, bine, Lyon-ul este un bibelou! Nimic din tot ce am zis adineauri nu vezi în Lyon. Totul este de o curățenie sfântă, iar toate mijloacele de transport în comun sunt nou-nouțe! Metrourile de pe cele patru linii nici măcar nu au conducător, sunt total tehnologizate! Și nu vreau să par rasist, dar m-am bucurat că aici nu prea vezi picior de arab sau de negru, în inima Franței te bucuri de ospitalitatea francezilor veritabili.

Va urma

PS - Vă mulțumesc pentru atenția deosebită acordată episodului Brâncuși! Articolul a strâns 650 de vizualizări într-o singură zi, ceea ce reprezintă un record al blogului meu. Ca să vă dați seama ce surpriză am avut, vă mai spun că nicio altă filă a Eurojurnalului nu a atins suta de cititori!

miercuri, 29 iunie 2016

EUROJURNAL (8): Îl vizitai și pe Brâncuși

De la început trebuie să spun că am ajuns acasă, aventura mea de 17 zile în Franța s-a încheiat. Cu toate astea, mai am destul de multe povești de spus. Poate că nu vor mai fi la fel de complexe ca atunci când le-am gândit și le-am trăit, dar simt că trebuie să le aștern pe hârtie (aia virtuală) ca să mă pot bucura peste ani de ele.

La Paris m-am plimbat, m-am distrat, m-am simțit bine și aș mai fi stat încă vreo lună ca să văd și să fac tot ce îmi propusesem. Dar timpul fiind limitat, am tăiat de pe listă (aia virtuală) multe și am lăsat ca ultimă destinație ATELIERUL BRÂNCUȘI.

În plină campanie Brâncuși e al meu, prin care orice român poate să doneze bani pentru achiziționarea Cumințeniei pământului, am ajuns la "Centrul Cultural Georges Pompidou" să vizitez și eu, ca orice concetățean care își respectă valorile, "Atelierul Brâncuși".

Brâncuși a fost pentru mine o fascinație de-a lungul timpului. Mai întâi a apărut ca o revelație în viața mea când, pe la vârsta de 10-11 ani, am mers într-o excursie la Tg. Jiu și am oprit la ansamblul sculptural format din Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Am fost impresionat atunci așa cum poate fi impresionat un copil când se trezește dintr-odată în umbra unei lucrări majestuoase și a unei legende precum cea a marelui sculptor oltean. Mi-am dezvoltat în timp o stimă fantastică pentru acest om care a plecat pe jos la Paris într-o perioadă tulbure a existenței sale, iar acolo a reușit prin forțe proprii să devină cunoscut și respectat. Exact scenariul de film american după care mor! Poveștile acestui cuceritor cu mâinile și picioarele murdare m-au uimit, am citit cu plăcere orice a apărut despre el în toți acești ani. Povești aproape la fel de valoroase ca și moștenirea culturală pe care a lăsat-o românilor și întregii lumi.

Dar să las amintirile mele și să revin în viața reală. Am găsit atelierul destul de ușor, asta și pentru că beneficiază de o clădire separată de uriașul "Centru Georges Pompidou". Accesul este simplu, intrarea este gratuită și te poți bucura în voie de priveliștea care ți se deschide în față. Încă de la început ești întâmpinat de un studio vast care cuprinde unele dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale. Atenție, nu sunt cele finisate, acelea îmbogățesc spațiul unor muzee prestigioase din întreaga lume! Sunt doar multiple încercări pe care le-a avut artistul până la a ajunge să dea strălucire sculpturilor cunoscute de toată lumea.

Faptul că am văzut în întreaga expoziție o mulțime de Păsări în spațiu, Domnișoare Pogany, Cocoși mari sau Coloane ale infinitului miniaturale, îmi întărește mie percepția că Brâncuși nu a fost doar un artist, ci... mult mai mult. Caut epitete și nu găsesc! Îmi demonstrează mie că în fiecare lucrare care i-a trecut prin mâini a pus tot sufletul lui, a vrut ca fiecare să iasă perfect, doar așa cum mintea, inima și sufletul i le dictau din interiorul ființei sale.

Să fim serioși, Brâncuși era conștient de valoarea lui și a sculpturilor sale, pe care le putea vinde pe bani foarte mulți. Brâncuși avea cereri foarte multe de lucrări originale sau tipare, ba chiar era dorit și în țări exotice (India, de exemplu) pentru a realiza acolo diferite ansambluri. Putea să lucreze repede și la cerere, practic tot ce purta semnătura lui era extrem de valoros. Dar nu, Brâncuși nu era genul acesta de artist. Pentru el, produsul finit trebuia să fie în cele mai mici detalii expresia dorinței lui. Putea să își ia învățăcei și să respecte dead-line-uri, dar Brâncuși trebuia să simtă fiecare milimetru de piatră cu degetele lui groase și tăbăcite, să șlefuiască până la perfecțiune și ultima formă neregulată a capodoperelor sale. 


Iar când ai fi crezut că produsul finit poate să ia calea muzeelor sau a proprietarilor, atunci intervenea dorința artistului român de a-și admira propria lucrare într-o poziție, o singură poziție în care el credea că poate fi pusă în valoare. De exemplu, zeci de ani a căutat poziția perfectă a ansamblului de Păsări și nu se știe nici acum dacă a găsit-o! Brâncuși credea în simboluri și în puterea lucrărilor sale de a se hrăni cu forța Universului, forță pe care s-o transfere apoi creatorului ca într-o legătură spirituală cu însuși creatorul suprem. Au fost în total 27 de Păsări, mai mari sau mai mici, albe, negre, gri, aurite sau de bronz. Pe cele mai valoroase le-a vândut colecționarilor excentrici, precum celebrul Guggenheim sau ultrabogatul maharaj al Indiei, dar multe i-au rămas în atelier să fie însuși pentru el sursă de inspirație pentru viitoarele creații.

Expoziția are patru studiouri și în fiecare se găsesc lucrări de-ale autorului, lăsate în stadiul în care chiar și el le-a lăsat. Sunt obiecte cunoscute, replici ale lucrărilor ce valorează milioane de dolari, dar sunt și obiecte inedite, precum sculele lui sau alte treburi care-i umpleau atelierul. Toate lucrările sunt identificate și explicate pe scurt, iar pe pereții expoziției sunt destule povești despre traseul artistic al lui Constantin Brâncuși, de la un simplu ucenic în atelierul lui Auguste Rodin și până la celebritate.

Ar fi multe de spus despre Brâncuși și opera sa, dar în acest articol de blog puțin citit și mult prea personal, mi-am lăsat doar trăirile personale să definească (virtual) personalitatea și opera marelui artist. Dacă i-am stârnit cuiva curiozitatea, poate să citească prezentarea lui Brâncuși de pe Wikipedia, dar și multe articole inedite despre viața tumultoasă pe care a dus-o la Paris, inclusiv cu desele-i și cunoscutele-i izbucnirile nervoase sau cu picantele povești de amor.

Și ca o încheiere care să încununeze un articol elogios la adresa unui român hulit de proprii compatrioți (altfel nu se putea, altfel nu era român dacă nu era înjurat de ai săi), să mai spun doar că Brâncuși a vrut să-și lase acest atelier, cu tot cu peste 200 de lucrări, statului român, dar statul român a refuzat pomana spunând că opera oltenașului e decadentă! Ptiu națiune!

duminică, 26 iunie 2016

EUROJURNAL (7): Tour Eiffel din altă perspectivă

Ce aş putea spune eu despre Tour Eiffel şi voi să nu ştiți? Aş putea intra pe Wikipedia şi să mă dau mare, dar vă las pe voi să vă filtrați informația de care aveți nevoie.

Tour Eiffel este unul dintre simbolurile cele mai cunoscute din întreaga lume. Nu cred că există om civilizat pe această planetă care să nu identifice turnul ca simbol al capitalei Franței. Este, probabil, cel mai vizitat obiectiv turistic din Paris şi cel mai fotografiat. Spre deosebire de altele, Turnul Eiffel are avantajul de a fi vizibil şi fotogenic atât din apropiere, cât şi din depărtare. Îl poți vedea în splendoarea lui din Grand Roue de Paris, din Busul turistic, de pe cheile Senei, de la ultimul etaj al Sky Tower-ului din cartierul La Defense şi chiar şi din linia de metrou care circulă la suprafață spre Place D'Italie.

Nu o să vă dau date tehnice, aşa cum am promis, dar tot o să zic ceva. Există trei categorii de prețuri pentru trei tipuri de vizite. Nu intru în detalii privind reducerile, vorbesc doar de prețul întreg. Aşadar, dacă vrei să urci scările până la primul nivel (ai acces doar până aici) şi apoi să le cobori te costă 6 euro. Dacă vrei să iei liftul până la al doilea nivel (poți coborî din lift şi la primul nivel pentru poze), atunci scoți 12 euro din buzunar. Iar dacă vrei tur complet (top roof, cum zic ei), este 18 euro. Simplu: 6, 12, 18. Depinde doar de tine cât de curajos eşti.

Fiind pentru a treia oară la Paris, am ajuns să ştiu care sunt cele mai bune locuri din care poți să tragi cadre de invidiat, cu care să te lauzi pe Facebook sau Instagram.

1. Champ De Mars. Cel mai cunoscut loc este, clar, câmpia care se întinde pe o distanță de aproape 1 km, ce porneşte chiar de sub turn. În perioada Campionatului European aici s-a amenajat cel mai mare Fan Zone care a existat vreodată, cu o capacitate maximă de 80.000 de persoane. Practic, încă un stadion de mari dimensiuni plin cu suporteri care se uită la meciuri proiectate pe ecrane imense... Dar de obicei, aici vin parizienii sau turiştii, îşi întind păturile pe iarbă şi se relaxează la un picnic "with a view".

2. Trocadero. Îmi place foarte mult cum se vede turnul de pe esplanada de la Trocadero. Este în acelaşi timp aproape şi majestuos, dar şi departe, străpungând profunzimea. Este locul perfect pentru a trage cadre de poveste făcute de fotografi profesionişti cu diferite ocazii. Ca să ajungi aici, trebuie să cobori la stația de metrou/autobuz Trocadero. De aici s-a tras celebra scenă din Rush Hour 3, când "Chiky Cean" şi Chris Tucker au zburat cu un deltaplan improvizat din steagul Franței şi au aterizat în fântânile de sub Palatul Chaillot.

3. Străduțele dintre blocuri. Turnul este o apariție superbă atunci când se iveşte măreț la colțurile de bloc din apropiere. Mergând pe trotuarele străduțelor ce mărginesc Tour Eiffel, nu ai cum să-l vezi, din cauza blocurilor nu foarte înalte. Dar la colț de bloc apare ca o revelație, stârnind sentimente de WOW!

4. Sena. Fie că te afli pe un Bateaux Mouche sau pe unul dintre podurile din apropiere, imaginea Turnului este impresionantă. Ți se pare că acum a ieşit din pământ şi s-a înălțat cu toți cei 325 de metri ai lui, iar tu nu poți face altceva decât să-l priveşti sucindu-ți gâtul la maxim, respectându-l precum pe un uriaş ce are posibilitatea să te strivească la orice moment sub talpa lui mare şi groasă.

5. Bază. Pozele de sub el sau din apropierea lui sunt, de asemenea, inedite. Numai că aflându-te prea aproape, nu ai cum să-l surprinzi în toată frumusețea lui, ci doar parțial sau deformat de incapacitatea camerei foto de a surprinde perspectiva, aşa cum o face ochiul uman.

6. Din turn. Nu în ultimul rând, se pot face poze cu turnul... din turn! Nu sunt ele prea reuşite, nici nu ar avea cum, e ca şi cum ai vrea să fotografiezi un cal de pe cal. Dar dacă întorci camera invers, pozele sunt superbe, se vede tot Parisul de la mare înălțime în toată splendoarea lui.

Va urma. Mâine vom termina episoadele cu Parisul, cu o galerie de suflet, dar nu de poze, ci de sculpturi.

sâmbătă, 25 iunie 2016

EUROJURNAL (6): Muzeul sexului de la Moulin Rouge

Dacă ajungi în Paris, pe lângă drumurile obișnuite la Tour Eiffel, Luvru sau cheiul Senei, este absolut obligatoriu să treci și pe la Moulin Rouge. Măcar pentru poze, așa cum face toată lumea... Ca să intri la un spectacol, trebuie să te țină bine buzunarul: e 150 de euro de persoană! Bine, era coadă la intrare, dar se vorbea doar rusește...

 Ok, faci 2, 3, 10, 25 de poze și apoi ce? Să te așezi pe vreuna din terasele din zonă nu e foarte indicat din două motive: 1. Sunt terase exclusiv de bere și, cum nu prea sunt toalete în apropiere, cam miroase a "bere"... dacă mă-nțelegeți! și 2. Dacă se lasă seara, apar niște femei ciudate, urâte, bătrâne și îmbrăcate în batiste, care te invită pe la ele, pe sus. Bleah...

Așa... Ce faci în continuare? Ai venit degeaba în zona asta a Parisului pentru câteva poze? Păi o idee ar putea fi aceea să intri la Muzeul Sexului. E la "doi pași" distanță și e chiar distractiv, dacă nu chiar incitant (smiley cu sprâncenele ridicate). La intrare stă un nene negru de vreo 2 metri și 120 de kile, un personaj el însuși. Mai târziu, când vezi unele exponate exagerat de mari, te gândești chiar că sunt mulajele portarului...

Negroteiul este un fel de patron. Nu știu exact dacă e al lui muzeul, dar am avut o discuție interesantă cu el. Nu neapărat pentru că atunci când vorbește, zici că are o portavoce la gură, atât de pătrunzătoare era vocea lui... Nu. Interesantă fiindcă am vrut să fentez plata biletului de intrare (6 euro) și l-am rugat să intru pe acreditarea UEFA. Mai întâi a râs și m-a întrebat dacă știu la ce muzeu am ajuns. M-a asigurat că nu e niciun "membru" de fotbalist înăuntru, dar am plusat și i-am zis că voi scrie pe blog despre experiența asta. A râs din nou de s-a clătinat clădirea, apoi mi-a dat o palmă pe spate de m-a aruncat direct într-o cameră cu falusuri negre (urâtă intrare). Mi-a zis că iubește prea mult acest muzeu ca să nu lase pe cineva care vrea să scrie despre el și m-a pus să promit că o să-i trimit link-ul articolului.

Odată intrat în muzeu, am vrut să ies în primele 2 minute. În prima cameră erau numai organe genitale masculine. Statui, sculpturi, desene, jucării, numiți voi altceva și el era acolo prezent, sub formă de p..ă! WTF zic? Bine, nu mă așteptam să văd Instagramul acolo, dar nici așa, evident și unisex! Cu o zi înainte tocmai văzusem oribilitățile de pe Pont des Arts (dacă nu ați citit, articolul este aici), așa că mi-au venit în cap tot felul de scenarii. Zic, bă, Franța asta se transformă la culoare, la religie, dar și la sex?

Apoi, pe măsură ce am început să pătrund mai adânc în muzeu, mi-am mai revenit, am urcat, am coborât, am urcat, am coborât, iar la final am explodat ca o șampanie (măăă, la ce vă gândiți?). Muzeul are 5 niveluri și la ieșire găsești niște chestii foarte mișto, la asta m-am referit. Una dintre chestii e o replică a celebrului sybian al lui Howard Stern, călărit în direct de o mulțime de actrițe celebre, atât porno cât și vedete hollywoodiene. Cine știe ce zic, e ok, cine nu, să caute pe google. Sau pe youtube, dacă vreți aventură...

Pozele nu mă ajută foarte tare, dar asta știți deja. Netul prost, blogul din secolul trecut... Și nici nu am exagerat eu cu pozele explicite, din motiv de cititori rușinoși. Știu că am așa ceva. Dar o să încerc să vă stârnesc un pic. Curiozitatea! În cele 5 niveluri ale muzeului sunt extrem de multe statuete, poze, jucării sexuale și machete foarte explicite. Pe acelea nu le-am fotografiat deloc. De asemenea, sunt două colțuri special amenajate pentru a urmări filme porno vechi, de la începuturile lor. Bineînțeles că am stat 5 minute să văd despre ce e vorba și mai mult m-am distrat. Să fim serioși, ce se poate întâmpla altceva când vezi acțiune directă cu un moșuleț și o gospodină culeasă de la spălatul rufelor la râu, pe o imagine pe repede-înainte și alb negru?

Foarte mișto sunt lucrările originale ale unor artiști contemporani. Sunt niște picturi de pici la pat, zău așa! Și schițe la fel de tari! Aici mi-am adus aminte că în școala generală aveam un coleg (Alin Sterie, te simți?) care făcea și el niște schițe de stătea pixul în picioare! Și mai sunt și niște fotografii super-adevărate!

Dar cel mai mult m-a impresionat etajul cu povești adevărate. Muzeul a strâns din perioada de desfrâu a Parisului o mulțime de povești, poze și lucruri (sticle de vin, carnețele cu schițe și povestiri, chitanțe, autografe) de la nume importante care frecventau restaurantele rău famate sau care depășeau gradul normal de dezmăț. Și-au ridicat fustele-n cap și și-au lăsat pantalonii în vine Edith Piaf, Mae West, Katherine Hepburn, Marlene Dietrich, Jean Gabin, Fernandel, Cary Grant ori Humphrey Bogart, ca să dau doar o parte dintre numele cunoscute de mine. Lista este foooarte lungă. Toți aceștia se destrăbălau cu șampanie de 40 de franci sticla, spărgeau pahare, trăgeau cu ochii la chelnerițele în sânii goi și cu fundul dezgolit și unii chiar urcau cu ele în cameră. În anii 40, se murea pe capete din 1. tuberculoză, 2. boli venerice, 3. alcool! Codul pentru a li se aduce o prostituată (prostituția era interzisă, cum este de fapt și astăzi la Paris) era "une femme qui fume / o femeie care fumează". Vă cam dați seama ce țigări fumau femeile alea... Sunt multe povești mișto, dar ești trimis la bibliotecă pentru a mai și cumpăra o mulțime de cărți scrise în acea perioadă de desfrâu total, nu numai să beneficiezi de totul pe gratis...

Inedită este și expoziția de femei dezbrăcate pictate și schițate de Degas, Edgar Degas, cunoscutul pictor francez care s-a născut și a murit la Paris. Printre cele peste 2.000 de lucrări pe care le-a lăsat moștenire, concepute în cei aproape 70 de ani de lucru efectiv, Degas a lăsat și o mulțime de tablouri și schițe cam deocheate. Unii critici le-au studiat și au ajuns la concluzia că pictorul a fost o perioadă obsedat de femei (nu știm dacă și obsedat sexual). Bineînțeles că la muzeu sunt doar copii de pe tablouri și schițe, dar din ele mi-am cam dat seama că omul era... obsedat, am zis bine! Schițe NSFW, prin urmare nu și-au făcut loc în telefonul meu pudic.

Una peste alta, e o experiență foarte mișto! Nu te alegi cu vreo erecție sau ceva, dar la ieșire îți dai seama că ai petrecut vreo oră și jumătate într-o atmosferă plăcută. De fapt, nici nu îți dai seama că a trecut atât de repede timpul. Iar la ieșire, negrul face toți banii când îți face cu ochiul, gen "ți-a cam plăcut, golanule!"

Va urma

“Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans.

joi, 23 iunie 2016

EUROJURNAL (5): Ce-ați făcut cu Pont des Arts?

Mulți ani un simbol al iubirii, Podul Artiștilor, cunoscut mai degrabă în limba franceză ca Pont des Arts, nu mai este de o scurtă perioadă de timp o atracție atât de mare. De ce? Fiindcă nu mai există lacătele pe care tinerii din lumea întreagă le-au ferecat aici! Primăria a luat decizia să le taie și să înlocuiască gradenele de fier cu niște banale planșe din sticlă.

Pont des Arts se găsește în zona Muzeului Luvru, în direcția către Catedrala Notre Dame. El a fost construit peste Sena la ordinul lui Napoleon între 1802 și 1804, iar în anul 1991 a intrat în patrimoniul UNESCO. Așa cum este acum, Pont des Arts nu este mai spectaculos ca un pod peste râul Argeș, să zicem... E un simplu pod. Un pod din Paris. Pe care scândurile mai și scârțâie, deși par destul de noi... Iar balustradele sunt unele banale, din fier nici măcar forjat, vopsite într-un verde neutru, murdar.

Ceea ce făcea atractiv Pont des Arts până mai acum câteva luni erau lacătele iubirii, colorate diferit și inscripționate cu numele îndrăgostiților ce și-au pecetluit dragostea la Paris, denumit el însuși "Orașul iubirii"! Începând cu anul 2008, turiștii au început să agațe de grilajele vechilor gradene diferite lacăte, încurajați fiind și de comercianții de antichități din zonă, care puneau la dispoziția lor lăcățele vopsite manual în diverse culori și modele, la prețuri de 3 și 5 euro. După ce-și pecetluiau dragostea, îndrăgostiții aruncau cheile în Sena, pentru ca nimeni niciodată să nu poată să le rupă vraja iubirii!

Ceea ce pentru turiștii din întreaga lume era o plăcere nemărginită, pentru Primăria Parisului a devenit un chin. Greutatea lacătelor a forțat rezistența gardurilor podului și în câteva locuri acesta chiar s-a fisurat. Însăși securitatea podului era amenințată! La Monde aprecia în 2014 că sunt prinse 700.000 de lacăte! Și, din păcate, Primăria a ales cea mai simplă soluție pentru protejarea integrității podului: a hotărât tăierea lacătelor și înlocuirea totală a gradenelor cu unele care nu mai permit agățarea de ele. Timp de aproximativ două luni au durat lucrările, Primăria anunțând că s-au desprins circa un milion de lacăte, cântărind circa 45 de tone! Asta da afacere pentru amatorii de fier vechi!

Primăria Parisului a dat dovadă de cinism, după părerea mea! Cum spuneam, a ales varianta cea mai simplă, invocând faptul că un patrimoniu UNESCO este distrus de către turiști. Oare primarul și oricine a mai contribuit la luarea acestei decizii fără inimă au fost și ei romantici în viața asta? Chiar așa, să distrugi, să arunci la fier vechi sentimentele a sute de mii de tineri din întreaga lume? Se putea alege altă soluție. În era tehnologiei, chiar nu exista nimic care să întărească structura podului? În plus, acele gradene puteau fi mutate în alt loc al Parisului, într-unul din numeroasele parcuri, iar turiștii trebuiau invitați să vină în noua locație pentru a continua tradiția începută în urmă cu opt ani. Pont des Arts devenise un simbol puternic al Parisului tocmai din acest motiv! Acum e un pod ca oricare, neavând nimic special...

A, ba da: cu totul și cu totul speciale sunt sculpturile oribile expuse pe pod de un artist imbecil. Bărbați scheletici cu organele sexuale la vedere sunt călăriți de demoni hidoși. Cum poți tu, Primărie a Parisului, Minister al Artelor, ca la doi pași de Luvru și Notre Dame să afișezi lumii, familiilor de turiști, copiilor, oribilitățile acestea? În pozele făcute am ales unghiurile în care organele genitale nu se văd, dar credeți-mă, pur și simplu artistul ăla și-a băgat p..a în el de pod!

Alte orașe mari au preluat tradiția Pont des Arts, care la Paris mai supraviețuiește doar grație buchiniștilor ce au încă la vânzare lacăte colorate. Cele mai cunoscute sunt Brooklin Bridge din New York, cele din Verona, Florența, Edinburgh, Koln, Berlin, Hamburg și lista poate continua. În unele dintre orașe, este interzisă agățarea lacătelor, în timp ce în altele este încurajată, ba chiar este trecută în oferte și pliante ca atracție turistică.

Și la Pitești, anul trecut, s-a încercat ceva asemănător în Pădurea Trivale, la Grota Rece. S-au strâns la un moment dat 20 de lacăte, dar unele dintre ele au mai dispărut, furate sau luate înapoi de îndrăgostiții ce le agățaseră acolo. Să sperăm că Podul Îndrăgostiților va deveni o atracție până la urmă și din ce în ce mai multe lăcățele se vor prinde de gradenele metalice ale structurii solide din Pădurea Trivale.

miercuri, 22 iunie 2016

EUROJURNAL (4) - Mirajul Câmpiilor Elizee

În mitologia greacă, Câmpiile Elizee formau acel tărâm paradisiac la capătul lumii, unde se aflau pășuni înfloritoare și o primăvară veșnică, unde nu era caniculă și nici nu ploua și unde Zefirul doar adia pentru a-i răcori pe zei și eroi, cei merituoși care își clăteau fruntea în apele pline de nectar ale râului Lethe.

În ziua de azi, Câmpiile Elizee formează acel bulevard lung și lat din mjlocul Parisul, unde se află parcuri de un verde nemaintâlnit și o primăvară veșnică, dar unde e destul de frig fiindcă plouă la fiecare sfert de oră și unde Sena mângâie ruinele unor muzee ce adăpostesc povești și creații ale zeilor și eroilor nemuritori.

Champs-Elysee. Cel mai celebru bulevard din lume! Îmi vin în minte câteva comparații pe care să le fac, dar practic nu există nimic care să merite să-i stea alături. Parisul are zeci, dacă nu sute, de atracții, dar primul pe lista de priorități a oricărui turist ar trebui să fie o plimbare pe Champs-Elisee. Iar dacă vrei să-i plătești tributul cum i se cuvine, trebuie să-i acorzi o zi întreagă din timpul tău. Știu, timpul în Câmpiile Elizee din mitologia greacă era veșnic și ne-am dori cu toții să fie așa și în Parisul de azi, dar timpul zboară acum și practic te trezești la finalul zilei că ai parcurs peste 10 kilometri și nu ai văzut mare lucru din muzeele și atracțiile acestui impunător bulevard.

Întins între Arcul de triumf și Obeliscul din Piața Concorde, Champs-Elysee poate fi abordat pe jos, cu bicicleta, cu monociclul, hoover-boardul, bicicăruța birjarului modern, Busul turistic, poți închiria un Ferrari sau Citroenul lui Louis De Funes, ori poate fi admirat de la mare înălțime, din imensa Roată din Place de la Concorde. Oricum ai face-o, bulevardul este impresionant și copleșitor. La un moment dat, nu mai știi ce să faci mai întâi:
1. Să intri în magazinele firmelor uriașe, unde cel mai ieftin produs este salariul pe o jumătate de an (gen Louis Vuitton, Rolex, Mercedes, Fendi, Cartier, Ferrari, Chanel sau Hermes);

2. Să vizitezi obiectivele istorice care se întind de-a lungul "Câmpiilor" (cum ar fi Arcul de triumf construit în onoarea victoriilor lui Napoleon, Place Charles de Gaulle, Teatrele Lido, Rond Pont și Marigny, Galeriile de artă Bartoux, Grand Palais de la Decouverte, Statuia Generalului De Gaulle și cea a lui Winston Churchill sau Petit Palais);

3. Să te așezi pe o bancă în multiplele parcuri cu spații verzi generoase, mărginite de lucrări sculptate de artiști celebri sau anonimi și de pavilioane de expoziții precum cunoscuta Pierre Cardin;

4. Să intri într-un cinema celebru, cum ar fi Gaumont sau Disney, ca să vezi filme care ți-au marcat copilăria și adolescența;

5. Ori pur și simplu să te prăbușești pe una dintre numeroasele terase, de unde numai o tartină, un croissant și o cafee du lait te mai pot ajuta să îți revii și să îți continui maratonul.

Da, fiindcă este un maraton, chiar dacă nu ți-ai propus să cumperi nimic, salvându-ți bugetul precar de turist est-european. Deoarece nu poți să treci pe lângă magazinul oficial al lui Paris St.-Germain, campioana Franței în ultimii patru ani și probabil în următorul deceniu neîntrerupt, și să nu intri ca să vezi o bucățică din universul lui Zlatan Ibrahimovic, al lui Di Maria ori Cavani. Nu ai cum să nu pătrunzi în, poate, cel mai frumos magazin din lume, cum este cel amenajat de americanii de la Abercrombie & Fitch sau să fii îmbătat de mirosul care stăpânește aerul din Guerlain, asta în timp ce baloane de săpun de sute de euro te lovesc peste față și îți hidratează pielea obosită și ieftină...

În capătul bulevardului Champs-Elysee e altă poveste. Intri în Place de la Concorde, o imensă piață încărcată de istorie... și de turiști! Străjuită de Obeliscul inconfundabil, Concorde este o istorie în sine, precum cea hazlie și interesantă a "paznicului". Legenda Obeliscului spune una dintre poveștile cele mai puțin măgulitoare din măreața istorie a Franței. Aș împărtăși-o cu voi pe lung, dar mă întind prea mult... În anul 1830, impresionat de cariera marelui Napoleon și mulțumit de faptul că Franța a contribuit enorm la renașterea Egiptului, după ce fusese aproape distrus în totalitate, viceregele egiptean oferă cadou două obeliscuri din Templul de la Luxor. Însă, doar unul a ajuns la Paris, fiindcă transportul lui a durat 7 ani! Obeliscul este făcut la ordinul faraonului Ramses al II-lea în secolul 19 înainte de Hristos, păstrează hieroglifele originale și este extrem de valoros pentru istoria omenirii. Ce credeți că le-a oferit regele Louis Philippe I în schimb? Un ceas care s-a stricat după două zile, asta fiind și partea amuzantă a poveștii, fiindcă egiptenii nu o dată și-au cerut obeliscul înapoi tocmai din cauza inegalității crase a valorii cadourilor!

Și dacă ar fi doar obeliscul... Numai că în Place de la Concorde poți vedea fântânile făcute celebre de dansul lui Gene Kelly și Leslie Caron în filmul Un american la Paris, Hotel de la Marine, Galeriile Royale, Biserica Notre Dame de l'Assompsion, iar peste Sena Palatul Bourbon și Les Invalides!

Mai nou, atracția din Place de la Concorde a devenit Le Grande Roue de Paris (Marea Roată). Mii de turiști urcă zilnic pentru a avea o altă panoramă a Champs-Elysee decât cea oferită de Turnul Eiffel. Și, credeți-mă, este impresionantă!

Ați obosit citind? Dați-vă seama cum e acolo, când simți că istoria te copleșește... Dar dacă obosiți luați o cafea, fiindcă s-ar putea să fie doar începutul! Asta dacă nu am obosit eu scriind... La fața locului, ai posibilitatea să te odihnești pe scaunele sau băncile din Jardin des Tuileries, imensul parc așezat în deschiderea colosalului Muzeu Louvru. Citeam undeva, odată, că pentru a vizita "cu simț de răspundere" Luvrul ai nevoie de o săptămână. Asta a fost și motivația (mai degrabă scuza) pentru care am lăsat pe altădată intrarea în cel mai celebru muzeu din lume, preferând să continui aventura pe cheiul Senei cu vizite la Podul Artiștilor (Pont des Arts), Catedrala Notre Dame și, înapoi, la Turnul Eiffel.

Dar, despre toate acestea, într-unul sau în mai multe episoade, cât de curând...

Va urma

PS - Am ales să așez pozele în colaje fiindcă, așa cum am mai spus de nenumărate ori, această platformă a blogspot-ului este dezvoltată precar la capitolul imagini. Aici în Franța mai am și netul care este de tot rahatul... Patru ore m-am chinuit să introduc aceste poze. Sper să se vadă ceva.

marți, 21 iunie 2016

EUROJURNAL (3): Dobrin, elogiat de France Football din 1967

După cu probabil vă dați seama, sparg puțin "monotonia" jurnalului meu cu amintiri şi trăiri din Paris, fiindcă au fost două zile de meci consecutive şi nu am avut timp să mă dedic unui episod. Aşa că o să las şi aici, pe blog, un articol pe care l-am postat pe pagina de internet arges-sport, scris tot la Paris, articol care a beneficiat de peste 25 de share-uri pe Facebook şi 8.000 de vizualizări pe net, cifre incredibile pentru un site care nu are decât două săptămâni de la lansare.

Povestea articolului este scurtă, dar interesantă. Cătălin, colegul meu de excursie, a găsit un France Football vechi la anticari, l-a cumpărat şi înăuntrul lui am găsit un articol elogios la adresa lui Dobrin. Vă imaginați surpriza incredibilă, mai ales că poza este inedită pentru presa din România.

Aveți aici link-ul articolului, dar pentru eternitate, şi pentru cei care nu au accesat încă site-ul, o să-l las şi aici pe blog:
http://arges-sport.ro/index.php/euro-2016/238-exclusivitate-france-football-din-1967-il-elogia-pe-un-tanar-anonim-nicolas-dobrin

France Football din 1967 îl elogia pe un tânăr anonim Nicolas Dobrin!

Descoperire senzațională! În numărul din data de 21 martie 1967, care prefața meciul amical Franța - România de acum aproape 50 de ani, la mijlocul ziarului am găsit un articol elogios la adresa lui Nicolae Dobrin, cel mai mare jucător român din toate timpurile! Într-o plimbare făcută azi pe celebrul bulevard Champs-Elysees, colegul nostru Cătălin Tudose a avut incredibila inspirație de a achiziționa cu 5 euro un număr de colecție din cea mai cunoscută revistă de fotbal de pe glob, France Football. 


 “Jucătorul român nr. 1“
“Nicolas Dobrin, șef la 20 de ani“
     Ajuns la numărul 1097, după 22 de ani de apariție, France Football-ul din 1967 face pe larg o avancronică a confruntării dintre Franța și România, care avea să aibă loc chiar a doua zi pe Parc de Princes (acolo unde pe 15 iunie vom întâlni Elveția la EURO 2016). Meciul avea să se termine cu victoria tricolorilor noștri, 2-1, prin golurile marcate de Frățilă și Dridea. Prima pagină este dedicată în întregime antrenorului lor din acel moment, fostul mare atacant Just Fontaine, cel care a rămas în istorie ca cel mai bun marcator la un campionat mondial, cu 13 goluri înscrie la Mondialul din Suedia, din 1958 (acolo unde a debutat Pele, la vârsta de 17 ani).
     Însă, la mijlocul ziarului, alături de avancronică și alte comentarii tehnice, găsim și două articole dedicate antrenorului Ștefan Covaci și jucătorului pe care jurnaliștii francezi îl considerau a fi “numărul 1“ din echipa României: Nicolas Dobrin. De altfel, de Dobrin și de Ghergheli le era cel mai frică francezilor, ei scriind într-un articol alăturat că naționala noastră va fi foarte ofensivă dacă îi va avea în teren pe cei doi, cu precădere pe Dobrin, care “știe să primească pase și să le transforme în acțiuni periculoase, dar și să distribuie pase pentru colegii lui din atac“

Traducerea articolului
Românii vorbesc de Nicolas Dobrin cu mândrie. El este, spun ei, cel mai bun produs a ultimei generații de speranțe, cea care a fost formată cu patru ani în urmă grație unei munci de căutare serioasă.Născut la 26 august 1967 la Pitești (clubul său de origine), Dobrin și-a făcut un debut sclipitor la echipa națională de juniori în decursul anului 1964 contra Turciei. Doi ani mai târziu, el debuta în selecționata A contra Germaniei de Vest, unde avea să se impună cât mai curând. Publicul marseiez care l-a văzut în turneul pe care Dinamo Pitești l-a făcut în compania lui Olimpique Marseille nu a uitat spectacolul pe care l-a oferit și măiestria tehnică pe care a demonstrat-o. Dobrin nu are decât 20 de ani (nota traducătorului - de fapt nu avea nici 19 ani și jumătate), dar el posedă o certă siguranță, o virtuozitate într-adevăr în a controla mingea, a dribla, iar pasele lui sunt impresionante. Stângaci 100%, el este capabil precum toți stângacii (Theo, Piantoni, Sivori, Pușkaș) să pună pe contre-piede cele mai surprinzătoare, să realizez cârligele cele mai scurte și să alerge în toate unghiurile. Nu este el foarte rapid în demaraj, dar reușește cu mingea la picior să schimbe instantaneu cadența și să se angajeze irezistibil în coasta apărării adverse.
     Dobrin este foarte solid ancorat pe gazon. Centru său de greutate este foarte jos, brațele îi sunt scurte, bustul lung, gambele sunt foarte musculoase. Toate acestea îi conferă o rezistență la cele mai mari șocuri.În ultima perioadă, Dobrin a fost foarte solicitat, clubul său Dinamo Pitești participând la Metropacup și efectuând nu puține deplasări. Pe de altă parte, liderul jucătorilor români este de câteva luni în serviciul militar, ceea ce i-a perturbat viața de tânăr căsătorit.Dar selecționerii români nu puteau concepe o echipă națională fără speranța lor numărul 1 de a deveni un fotbalist de clasă europeană.

Ce realizase Dobrin până în martie 1967
     Intenția ziariștilor din Hexagon de a-i dedica lui Nicolae Dobrin un articol în prestigiosul France Football este cu atât mai ciudată cu cât Nicolae Dobrin nu realizase foarte multe lucruri în carieră. Însă asta dovedește faptul că francezii acordau pe vremea aceea o mare atenție fotbalului românesc la nivel de cluburi. Pe Dobrin l-au descoperit în celebra dublă dintre FC Argeș și Toulouse din Cupa Orașelor Târguri, în 1966. În tur, francezii au câștigat cu 3-0, dar în manșa secundă disputată la Pitești, Nicolae Dobrin și-a scos la iveală geniul. În minutul 49, scorul era 1-1, dar o lovitură de cap a lui Dobrin a reaprins speranțele argeșenilor. A fost “scânteia care a reaprins flacăra optimismului“, așa cum scria Sportul Popular în cronica de a doua zi. FC Argeș a învins cu un fantastic 5-1 și Dobrin a devenit brusc un star în devenire pentru jurnaliștii francezi.
- 1961: debutul în Divizia A la vârsta de 14 ani și 10 luni;
- 1964: primul gol în Divizia A pentru Dinamo Pitești
- 1966: debutează în echipa națională într-un meci cu RFG
- la ora meciului cu Franța, avea doar 8 selecții în naționala României și doar un singur gol, cu Italia (3-1 pentru Italia în noiembrie 1966).

Intuiție fantastică a jurnaliștilor francezi
Să remarcăm intuiția fantastică a francezilor, care i-au promovat pe cei doi români la data la care ambii erau niște iluștri necunoscuți. Însă, amândoi aveau să scrie istorie peste câțiva ani atât în fotbalul românesc, cât și în cel european! Ștefan Covaci va cuceri Cupa Campionilor Europeni cu Ajax Amsterdam în 1972 și 1973, Supercupa Europei și Cupa Intercontinentală, apoi va conduce timp de 2 ani Naționala Franței și 4 ani pe cea a României, iar la final de carieră va antrena formația franceză AS Monaco, înainte ca aceasta să intre timp de 8 ani pe mâna lui Arsene Wenger!

Altă legătură cu o legendă a Argeșului
Exact în numărul în care e prezentat Dobrin, France Football îl omagiază pe Bobby Charlton, cel care a câștigat Balonul de Aur în anul 1966. Întâmplarea face ca doi ani mai târziu după adjudecarea prestigiosului trofeu, Bobby Charlton să joace la București cu naționala Angliei un meci amical în compania României. Partida s-a terminat la egalitate, 0-0, dar pentru FC Argeș ea are o însemnătate deosebită. Căpitanul naționalei tricolore a fost Bebe Barbu, fostul fundaș de fier al alb-violeților. În această calitate, regretatul Bebe Barbu a făcut schimb de fanioane la centrul terenului cu cel care avea să câștige câteva luni mai târziu titlul de Balonul de Aur!









Inedit
- France Football este un bisăptămânal care apare marțea și vinerea neîntrerupt, din 1946 și până astăzi.
- France Football mai este cunoscut și ca revista care acordă încă din anul 1957 premiul Balonul de Aur.
- Cu doar 2 zile înainte de meciul Franța - România, de la EURO 2016, cotidianul L‘Equipe a scris că Nicolae Dobrin a fost cel mai bun fotbalist român din toate timpurile, înaintea lui Gheorghe Hagi, Gică Popescu, Marius Lăcătuș și Ladislau Boloni.
- La capitolul “Inedit“ putem integra și titlul unui alt articol găsit în acest număr din France Football: “Martial, viitorul Suarez“. Desigur, este vorba despre doi foști mari jucători spanioli din anii 60, dar interesant este că în zilele noastre avem un Martial foarte tânăr (francezul de la Manchester United) și un Suarez extrem de consacrat (uruguayanul de la FC Barcelona)

sâmbătă, 18 iunie 2016

EUROJURNAL (2) - Pont de la Villette

După ce m-am instalat, ca orice om normal ce sunt ar fi trebuit ca a doua zi să ies și eu prin împrejurimi, ca să văd unde locuiesc, ce magazine sau stații am aproape, cum e neighbourhudu'... Dar de unde? Eu abia în penultima mea zi de locuit la Paris am luat la picior parcul lângă care era situat apartamentul nostru! Însă, ca să păstrez o oarecare cronologie literară, am să scriu acum despre el.

Da, o să scriu acum și pentru că m-a impresionat! Am stat în zona de Nord-Est a Parisului. Am găsit apartamentul acesta pe internet, pe site-ul gites-de-france și singurul motiv pentru care l-am ales a fost că avea legături bune de metrou cu cele două stadioane la care aveam treabă, Stade de France St. Denis și Parc de Princes. Dar nu mi-am închipuit că zona este atât de fermecătoare! Zău, că dacă voi mai veni vreodată în Paris pentru o perioadă mai îndelungată, voi alege tot Pont de la Villette, dar atunci chiar voi încerca să și beneficiez de frumusețea și facilitățile acestui parc.
 

Ce este Pont de la Villette? Este un parc întins pe mai multe hectare, acum nu mă puneți să dau date statistice. Dar e mare! Și în mare parte este dedicat copiilor. De ce spun asta? Fiindcă este amenajat în jurul unui Mall denumit Cite de la Science (Orașul Științei). Acest Mall nu e unul așa cum știți că există pe la noi. Nu! Este un Mall dedicat în totalitate copiilor! Înăuntru are săli de cinema unde rulează filme documentare sau didactice, are o librărie cu cărți științifice, dar la nivelul de înțelegere al unui copil, are Planetariu, Observator Astronomic, Acvariu, săli cu evoluția animalelor pe acest pământ și diferite jocuri interactive.














În afara lui sunt piste de biciclete, bărci, parcuri tematice (acvatic, Jungle park, parcul științei), este un submarin în mărime naturală (n-am intrat înăuntru, nu pot da detalii), o imensă sferă în care se află alte locuri de joacă și de acumulat cunoștințe, sunt mașinuțe, terenuri imense unde pot alerga în voie, sală de concerte și panou expozițional. Nu mai spun, că în fiecare săptămână există câte trei manifestări diferite, majoritatea științifice, care sunt atent grupate într-un pliant, pe vreo două luni în față!





De exemplu, m-ar fi interesat și pe mine să mă duc la Expoziția James Bond, unde aș fi putut vedea peste 300 de obiecte originale strânse de-a lungul anilor de pe platourile filmelor cu celebrul agent britanic, printre care sacoul original purtat de Roger Moore în filmul Octopussy, pistolul din The Man With The Golden Gun și altele... Dar, din nefericire, această expoziție era deschisă doar după ora 17, or eu mereu la ora aceea aveam treabă cu Campionatul European de fotbal, așa că...

La marginea acestui imens parc tematic, frecventat de enorm de mulți copii și de tineri studenți, se afla un mic ansamblu de locuințe, format din vreo 3 blocuri (estimez eu, fiindcă nu am reușit să le deslușesc). Construite pe aceeași temă, a științei, fiecare bloc avea o formă diferită și oarecum ciudată pentru conceptul nostru de bloc, iar fiecare scară avea o denumire științifică: Amper, Carnot, Volt, Einstein etc...

Accesul în curtea interioară se făcea cu liftul și trebuia să treci de două porți de fier, fiecare cu codul său format din cinci cifre. În interior, un părculeț mai mic pentru părinții care nu aveau chef să iasă cu puradeii mai departe de bloc sau pur și simplu un loc de întâlnire pentru îndrăgostiți. Oricum, încă ceva frumos și inedit!

Apartamentul nu diferă prea mult de tipul de imobil franțuzesc. Cine a stat în Franța sau are rude care trăiesc aici știu că spațiul generos este ultimul la care s-au gândit francezii atunci când și-au construit blocurile. Un dormitor în care poți doar să dormi, nici loc de televizor nu ai prea avea, un WC unde e doar un WC și unde o persoană cu peste 100 kg nu ar avea loc, o sală de baie formată dintr-un duș și o chiuvetă, o bucătărie lungă și îngustă și un living room nu foarte generos. Dormitorul meu de acasă este garaj spre deosebire de sufrageria lor. În plus, o debara minusculă, și cam atât!
 

Poate că, obișnuiți ca să strângeți în casă toate hangaralele posibile și imposibile, vi s-ar părea acest apartament o chițimie claustrofobică, dar odată ce trăiești acolo, începi să te înveți. Eu am văzut cel puțin două avantaje majore ale imobilului cu puțini metri pătrați: 1. Înveți să te organizezi temeinic și util, folosind la maxim capacitățile fiecărui colțișor al camerelor, și 2. Echipezi apartamentul cu strictul necesar.

Frate, ce e la noi, la români, e teroare: bicicletă eliptică pe care te sui o dată la un an, mese și scaune de zici că te vizitează zilnic rudele de la Moldova, dulapuri peste dulapuri pentru hainele de acum 50 de ani ale lui mamaie, căruciorul de bebeluș al fetiței care acum are 14 ani, cauciucurile de iarnă, bormașini, bradul de Crăciun, zeci de pantofi vechi de zeci de ani și câte și mai câte, you name it! Să mor io dacă în apartamentul ăsta eu am văzut ceva care să fie inutil, pus la păstrare că "poate, cine știe, am nevoie"... Nu, frate! Bucătăria echipată complet cu tot ce vrei, aspirator, mătură, mop, provizii de curățenie și igienă personală, o mică bibliotecă, o măsuță, o canapea, două șezlonguri și atât! Nici măcar balcon nu avea.

Eh, cam atât am avut de zis. Dacă nu mă credeți, aruncați un ochi pe poze. Dacă mă credeți, atunci trebuie s-o luați și p-asta: la parter era un McDonald's! Dar mă credeți că nu am intrat niciodată acolo?

Va urma.

PS - Aveam mai multe poze să vă arăt, dar împuțitul ăsta de blogspot nu știe să le așeze și mă mai și chinuie vreo două ore. Îmmmm, mor de nervi pe el!