Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 30 iulie 2011

Frankenfreakin'barber

Azi am trăit senzaţii tari la frizerie! Exact ceea ce-mi trebuia, în perioada asta în care stau destul de rău cu capu'. Şi, apropo de cap, după ce timp de şase luni părul meu nu a mai văzut foarfeca în încercarea de a face un experiment, azi am decis că nu se mai poate! Şi nu pentru că Ema mi-a zis că semăn din ce în ce mai mult cu Pepe, ci pentru că în spate nu mi se mai aranja deloc, m-am decis să mă duc şi să mi-o iau un pic în freză. Foarfeca...

În scurta mea experienţă frizieristică, am cunoscut trei locuri în care m-am simţit bine şi am plecat satisfăcut: la un salon de fiţe şi la două frizerii de cartier, unde tund şmechereşte nişte ăia. Dar n-am avut noroc la niciunul: fiţele, sâmbăta, se confundă cu cocuri de naşe, coafuri sofisticate de mirese şi plăci în cap, iar dincolo închiseseră. Aşa că am luat-o eu la pas pe Centru şi am văzut o frizerie cu program sâmbăta până la ora 13. Deschisă la ora 16.

Intru... şi am o reverie, amestecată cu teamă şi incertitudine. Apuc să pun piciorul, că un nene bătrân îmi zice: "Ia loc, că în 5 minute sunt gata". Deşi voiam să fug şi să ţip precum în filmele de groază americane, am rămas ţintuit pe loc. Exact ca pe vremea când eram copil şi mă ducea tata la tuns, iar eu nu voiam la o tanti a dracu', dar când zicea aia "Hai", era "hai" fără "stai"!

Un nene din Epoca de Aur presta la un alt nene din Epoca de Aur. Bine, după mine a mai venit un aurar, d'ăsta, de vreo 80 de ani... Vi-i mai aduceţi aminte pe frizerii din anii 70? El era! Cred că are vreo 75 de ani, se mişcă precum un om în etatea lui, mâinile îi tremură un pic, iar aspectul e horror pentru un tip cu obiecte ascuţite în dotare: lins în cap, cu riduri adânci şi piele căzută, cu degete scofâlcite şi cu un şal la gât, în ciuda faptului că afară erau 30 de grade. Nu mai spun, că foarfecele şi maşina de tuns sunt obiecte de muzeu în stare de funcţionare! Nu lipsesc nesuferita apă de colonie, alcoolul sanitar, vata şi pudra de talc! Până şi ritualul a încremenit în timpuri de mult apuse: eşti invitat pe scaun, ţi se pune şorţuleţul îngălbenit de vreme şi legat la gât cu un şnur deşirat, foarfecele sunt dezinfectate cu spirt, maşina de tuns, cu hangaralele ei, e scoasă din eternul şi nelipsitul sertar şi scuturată cu o pensulă groasă, iar dinţii pieptănului sunt dotaţi cu vată din belşug. Iar la radio se aude inconfundabilul Radio România Actualităţi!

"Mă", îmi zic eu, "nu-mi stătea mie mai bine cu minţile în cap şi cu claia de păr la spate"? Dar pentru că nu are cine să-mi răspundă, conştiinţa fiindu-mi plecată puţin pe câmpii, mă las în voia sorţii. Fie ce-o fi! Îi explic eu bătrânelului că nu vreau să mă tund, ci doar să mă aranjeze un pic, pe ici, pe colo... Dă senzaţia că a înţeles, dar pun pariu că nu. Aşa că, ce pot să fac mai bine decât să închid ochii?

Şi, uite aşa, pe un fond sonor asigurat de Mirabela Dauer, Gabriel Dorobanţu şi câteva şlagăre din repertoriul internaţional, interpretate de formaţii de mare angajament ca Beatles şi Take That, zic să mă simt şi eu bine. După vreo oră de pigulit la părul meu, sunt invitat respectuos să mă uit în oglindă dacă m-am pierdut bine. Oau, nu ştiam că mai e faza cu oglinda pusă la spate! Bă, frate: culmea e că moşuleţul m-a tuns chiar bine! Eh, un pic cam scurt faţă de cât aş fi vrut eu, dar corect!

Acum, lăsând gluma la o parte, omul e o figură! E foarte pitoresc, atât el, cât şi modul tradiţional de a tunde oameni. Nu mai spun că e extrem de modest şi foarte simpatic...! Chiar le recomand prietenilor mei care lucrează în presa argeşeană să facă un reportaj cu el, fiindcă nu cred că mai există în oraş un frizer la vârsta lui.

miercuri, 27 iulie 2011

Sărutul Morţii - un thriller thriller

Am terminat de citit Sărutul Morţii cam cu vreo trei săptămâni în urmă, dar am întârziat să scriu ceva, deoarece mă apropiam de a 500-a postare pe blog şi am vrut să unesc evenimentele. Iată, deci, al 500-lea articol al Cangurului este o recenzie în stil personal a cărţii scrise de Oana Stoica Mujea şi Andra Pavel.

Nu mai intru în detalii despre cum am vrut să fur eu startul, comandând prin Poştă înainte ca să aibă loc lansarea oficială, doar că, aşa cum se întâmplă în Formula 1, am ajuns să fiu penalizat şi să plec ultimul de la pit-stop... Am citit-o, şi gata! Nu mi-a fost foarte lejer, fiindcă noţiunea mea de thriller se limita la câteva cărţi scoase după filme de succes, cărţi comerciale ce pot fi citite într-o noapte, indiferent cât de cărămizi ar fi. Sau Stieg Larsson... Cam ăsta era thrillerul. Acum e altceva, după ce am citit Sărutul Morţii. Şi după ce voi mai citi şi următoarele scorneli ale cuplului Mujea-Pavel... Ori Mujea... Ori Pavel...

Sărutul Morţii e o carte grea. Recunosc că am lecturat-o cu mai multe semne de carte în primele 200 de pagini. Nu voiam să uit nimic, care să mă ia apoi prin surprindere. Asta, deoarece personajele principale sunt implicate în tot felul de activităţi aflate la limita acceptării personal-impuse. Un lucru bun e că nu sunt multe şi nu călătoresc în timp, prin amintiri sau flash-back-uri. Asta ar mai fi trebuit... Dar cele care sunt, Anastassia, Boris, Jure, Nataşa, Iolanda şi cei de prin Poliţie şi SRI de la Bucureşti reuşesc să se împrăştie, cu trăirile, angoasele şi obiectivele lor, aidoma unui puzzle cu mai mult de 1.000 de piese.

Încă de la început am remarcat un plus în dreptul autoarelor, fiindcă nu au scăpat acţiunea din mână. Iniţial, lamentările sentimentale ale unei Anastassii gâdilată în stomac dincolo de capacitatea ei de înţelegere tind să te blegească. Ca cititor şi, posibil, îndrăgostit, îţi vine s-o bagi în aia mă-sii pe marea asasină guvernamentală. Ok, ţi s-au aprins călcâiele după un fraieruş, dar chiar s-o arzi în neştire în nostalgii şi întrebări existenţiale, parcă ţi se ia! Dar totul nu e decât o amorţeală indusă cu talent de hipnotizator, fiindcă acţiunea se dezlănţuie în partea a doua şi cu greu pridideşti să faci faţă încercărilor prin care trec Anastassia, Iolanda, Jure şi Boris la Chişinău şi Bucureşti. Iar sentimentul că mai pui o piesă corectă în puzzle-ul ce părea a fi imposibil de realizat, te împinge de la spate să savurezi, pur şi simplu, ultimele pagini.

Mi-a plăcut mult de Iolanda. Ca de obicei, directă şi obiectivă, vrea să nu piardă timpul cu fleacuri, vrea să i se ia din cârcă o crimă pe care nu a comis-o şi vrea să-şi bea cafeaua liniştită, în biroul ei călduţ de la Poliţie, fără s-o fu.., frece cineva la creieri.

Mi-a plăcut de Boris, pentru că le ştie pe toate şi le ordonează exact aşa cum vrea el. Un manipulator. Ce vrei, doar a făcut parte din Celula Neagră a sovieticilor...?

De Anastassia mi-a plăcut doar când alerga şi împuşca. Sigur, îmi plac oamenii îndrăgostiţi, şi care-şi încalcă orice principiu pentru a fi cu omul pe care inima i l-a ales, dar câteodată Ana e gâscă.

Mi-a plăcut că Oana şi Andra nu au dat niciun detaliu cu privire la contribuţia fiecăreia. Am încercat eu să le dau exemple argumentate, dar n-am avut cu cine. Am lăsat-o baltă, deşi cam bănui eu ce a scris una şi ce a scris cealaltă.

Şi mi-a plăcut stilul în care e scris thrillerul: simplu, direct, la obiect! Propoziţii scurte şi grele, uneori formate dintr-un singur cuvânt. Mie mi-a dat senzaţia de dominare. Mă simţeam apăsat de importanţa unui mesaj exprimat atât de simplu. Dar şi descrierile sunt criminale! Am notat destul de multe, dar am să scriu aici doar câteva, care chiar mi-au dat fiori pe şira spinării:

"Câinele îşi trage o labă în spate, pot să-i văd aburii ieşindu-i pe nări. Dintr-odată mă simt îngheţată. Totul a îngheţat în jurul meu. Până şi marea îşi ţine răsuflarea. Doar animalul îşi ridică încrezător privirea şi mă ţinteşte.
- Hai, javră! murmur printre dinţi.
Ar vrea să facă un pas în faţă, dar pare nehotărât. Ne privim un moment îndelungat, niciunul dintre noi nu are de gând să cedeze. Războiul privirilor e cel mai aprig dintre toate bătăliile lumii"

"Se aruncă pe burtă ca un bărbat. Pistolul meu se descarcă. Glonţul aleargă, dar şi celălalt a tras. Glonţul lui trece pe lângă mine la milimetru, aproape că-l văd prin faţa ochilor. Al meu nu ratează, dar nici nu ucide. Se înfige în umărul bărbatului, care nu schiţează niciun gest. Tragem din nou amândoi, dar nu am timp să văd ce se întâmplă pentru că un altul se apropie prin spatele meu. Mă rostogolesc, mă ridic şi trag. Alte două focuri se aud din partea cealaltă a casei. Se lasă liniştea"

"Cobor şi, pentru o clipă, nu pot să mă mişc. Picioarele mi-au amorţit, braţul stâng îşi cere drepturile, mă încearcă foamea şi un tremurat straniu. Nu le dau voie să preiau controlul. Traversez strada şi intru într-un fel de fabrică abandonată. Arunc o privire peste umăr, dar nu pare nimeni interesat de mine. Întunericul dinăuntru mă dezarmează. Mă prinde de mijloc şi îmi pune mâna peste gură. Nu intenţionam oricum să ţip. Mă eliberez şi mă întorc spre el"

Cam asta e... Să spun că Suzi s-a pişat pe ea de carte? Chiar nu ştiu de ce... O fi făcut pe ea de frică...

sâmbătă, 23 iulie 2011

O vrei pe Steaua?

Ok, a reînceput nebunia. Nu mai am aceeaşi emoţie ca în urmă cu câţiva ani, atunci când aşteptam debutul campionatului de fotbal cu nerăbdare. Şi nu neapărat scandalurile m-au îndepărtat, extrem de numeroase în ultimii 2-3 ani, care s-au lăsat cu retrogradări şi desfiinţări de echipe, ci faptul că echipa mea iubită, Dinamo, bate pasul pe loc. Şi aşa se anunţă şi în anul ăsta, aşa că nu am de ce să mă stresez. Dacă pentru al cincilea an consecutiv începi cu Moţi titular, Moţi - cel mai mare gropar al unei echipe din istoria fotbalului românesc -, atunci ce pretenţie să mai am?

Ceea ce vreau să scriu este de fapt de această emulaţie extraordinară care se crează în jurul echipei Steaua. E incredibil cum, o echipă atât de modestă, cu un patron care-şi face rău mai mult decât un părinte care-i dă copilului să fumeze etnobotanice, poate să stârnească atâta optimism! Azi, e clar, Steaua va învinge la Sibiu, fiindcă numai un nebun poate să creadă că Voinţa poate să scoată ceva mai mult decât mingea din plasă. Şi de mâine, iar vom fi bombardaţi cu ştiri de genul "Steaua e deja campioană", "Gigi Becali: "Vom lua campionatul, cupa şi Cupa UEFA"", etc etc.

Şi nu pot să nu mă minunez cât de jos a ajuns Steaua! Au plecat o mulţime de jucători buni, şi se pare că vor mai pleca încă trei (se vorbeşte de Bănel, Brandan şi Galamaz). În plus, clubul nu mai are forţa să-i ia nici pe Prepeliţă sau Bourceanu, astfel că se bucură de transferurile lui Matei şi Băjenaru (who the hell are they?), care au ajuns titulari!

Mai ţineţi minte ce declaraţii făcea Gigi Becali în luna mai? Că bagă 30 de milioane de euro, că ia un atacant de 5 milioane şi pe care să-l plătească cu un milion pe an... Hazliu nu e Jiji, ci sunt suporterii stelişti şi jurnaliştii, care încă se mai uită în gura lui şi se minunează. Mi-aduc aminte că gesepeu' luaseră la puricat băncile de rezerve ale lui Guardiola, Mourinho şi Wenger în căutarea soluţiilor pentru antrenorul Gigi Becali! Chiar atunci s-a născut celebra întrebare: "Îl vrei la Steaua?". Fie că era vorba de Nasri sau alt "refuzat"... "Îl vrei la Steaua?"

PS - Salut cu nedisimulată şi chiar orgasmică plăcere dispariţia Universităţii Craiova din fotbalul românesc!

joi, 21 iulie 2011

Ştiu ce voi face azi!

Pe Disney Channel, cel mai tare post tv din grilă, sunt nişte desene animate senzaţionale: Phineas şi Ferb. Pentru cine e curios, cei doi sunt fraţi, sunt la şcoală în clasele primare şi sunt incredibil de inventivi. În fiecare zi construiesc ceva, dar nu Lego sau puzzle, ci rollercoaster-uri, rachete spaţiale, submarine militare cu tehnici inovative, etc etc! Dimineaţa sunt atât de plictisiţi, încât ai zice că sunt cei mai puturoşi copii din lume, dar dintr-o prostioară le vine ideea de a realiza ceva măreţ. Şi modul în care "li se aprinde becul" e printr-o expresie spusă de Phineas: "Ferb, ştiu ce vom face azi"!

Eh, nu chiar azi, dar cât de curând. Mă voi apuca de kangoo jump! Ideea mi-a venit după ce am văzut la un prieten de-al meu felul în care arată abdomenul lui: fenomenal! Pătrăţele-pătrăţele... Şi mi-a zis că nu a făcut nimic ieşit din comun, ci doar şedinţe de kangoo, care dezvoltă în mod special musculatura din acea parte a corpului. Şi aşa este, pentru că apoi am văzut în unele filmuleţe de pe youtube cum arată toţi practicanţii de kangoo jump. La fel. Şi am citit şi despre antrenamentul lui Thor, în Men's Health, care seamănă întrucâtva. Deci, Ferb, ştiu ce voi face în curând!

miercuri, 20 iulie 2011

Vodafone spamerul (4)

... şi ultimul! Asta, dacă nu îi vine ideea operatorului de telefonie să mă mai culturalizeze puţin...

ŞTIAŢI CĂ...
- un vis durează, în general, între 5 şi 20 de minute?
- dreptacii trăiesc în medie cu nouă ani mai mult decât stângacii?
- atunci când cască, omului îi bate inima mai repede de 30 de ori?
- 40 la sută dintre femei au atacat cel puţin o dată un bărbat cu pantoful?
- o celulă din creierul uman poate păstra de cinci ori mai multă informaţie decât există într-o enciclopedie?
- elefanţii sunt singurele animale care nu pot să sară?
- zilnic, omul uită 80% din tot ce a învăţat în ziua respectivă?
- ursul Koala doarme nu mai puţin de 22 de ore pe zi?
- un strănut iese din gură cu o viteză de peste 965 km/h?
- o picătură de sânge are nevoie de 30 de secunde pentru a face un circuit complet în corpul uman?
- ochiul unui struţ este mai mare decât creierul său?
- omul poate mirosi cam 5% la fel de bine ca şi câinele?
- un fulger conţine suficientă energie ca să prăjească 160.000 de felii de pâine?
- toţi urşii polari sunt stângaci?
- un American a sughiţat continuu timp de 69 de ani?
- bufniţa este una dintre puţinele păsări care poate deosebi culoarea albastră?
- fumătorii mănâncă mai mult zahăr decât nefumătorii?
- ceaiul este a doua băutură consumată în lume, cantitativ, după apă?
- Texas este singurul stat American care le permite cetăţenilor să voteze din spaţiu?
- în medie, o persoană visează de 1460 de ori pe an?
- pinguinul este singura pasăre care poate înota, dar nu poate zbura?
- toţi urşii polari sunt stângaci?

marți, 19 iulie 2011

Ca-n bancu' cu femeia de serviciu

Ştiţi bancu', nu? E atât de vechi... dar eu râd în hohote de fiecare dată când îmi aduc aminte de el.

Cică vine o femeie de serviciu la Poliţie, ca să raporteze că a fost violată. Şi, o întreabă poliţistul...:
- De ce n-ai fugit, maică?
- Un' să fug, puiu' mamii, că în dreapta era perete, în stânga era o uşă închisă, iar din faţă venea nenorocitu' naibii.
- Şi în spate?
- În spate abia spălasem gresia!

Aşa şi eu, azi. După o dimineaţă la plajă, la prânz aş fi putut să dau curs unor oferte de ieşit în oraş. Dar, abia spălasem pe jos... Plictiseală mare!!!

luni, 18 iulie 2011

O nouă meserie: dansator la nunţi

Buuun: deci am dansat la nuntă! Oana, Ema, Fluturaş şi cu mine. Prima oară e gratis, dar de acum cerem bani. Ce, numai lăutarii, cameramanii, ospătarii, fotografii, etc să facă bani din nunţi? Noi, dansatorii, nu putem să câştigăm nişte bani cinstiţi? Aşa cum fac vedetele care cântă la nunţi: vin, prestează, îşi iau banii şi merg mai departe, la altă paranghelie.

Aşa că, aşteptăm propuneri. Avem şi un impresar! Cine ne poate reprezenta interesele mai bine decât Oana? Deja am primit o ofertă de striptease, pe privat, la Facebook. Deocamdată am refuzat, pentru că ar fi trebuit să plătesc eu. Dar aşteptăm şi alte oferte, mai bune.

duminică, 17 iulie 2011

Vodafone spamerul (3)

Hai, că am postat de n-am mai putut... Bine că am salvat toate mesajele primite de la Vodafone. Mai am două seriale de sms spamuri, toate încadrate la rubrica "Ştiaţi că...". Bine, eu am primit mult mai multe, unele chiar şi de câte 2-3 ori, dar le-am reţinut pe cele mai interesante. Azi, primul episod, iar mâine, probabil, pe al doilea.

ŞTIAŢI CĂ...
- există o boală numită cherofobie, care înseamnă frica de distracţie?
- inima unui astronaut se micşorează atunci când este în spaţiu?
- majoritatea vacilor dau mai mult lapte atunci când ascultă muzică?
- cel mai vârstnic porc a trăit până la 68 de ani?
- un peştişor de aur are o memorie de doar 3 secunde?
- cel mai lung sărut din lume a durat 30 de ore şi 45 de minute?
- rămâi treaz mai mult dacă mănânci mere decât dacă bei cafea?
- în SUA, copiii cheltuiesc aproape jumătate de miliard de dolari anual pe guma de mestecat?
- fumătorii mănâncă mai mult zahăr decât nefumătorii?
- omul pierde jumătate de litru de apă pe zi prin respiraţie?
- pisicile au peste o sută de corzi vocale, pe când câinii au maxim 10?
- singurul animal domestic nemenţionat în Biblie este pisica?
- unghiile de la mâini cresc de 4 ori mai repede decât cele de la picioare?
- toţi copiii se nasc cu ochii albaştri şi după câteva momente aceştia îşi schimbă culoarea?
- este imposibil să strănuţi cu ochii deschişi?
- delfinii dorm cu un ochi deschis?
- o persoană râde în medie de 15 ori pe zi?
- o persoană face în medie 2,5 milioane de paşi pe an?
- o furnică poate să supravieţuiască sub apă chiar şi două săptămâni?
- animalul cu cel mai mare creier în proporţie cu corpul este furnica?
- populaţia mondială de găini este aproape egală cu cea a oamenilor?
- ochii noştri au aceeaşi mărime de la naştere, dar nasul şi urechile nu se opresc din creştere?

vineri, 15 iulie 2011

Dans de la bal la spital

Nu, nu e nicio glumă sau exagerare, nu e nicio parafrază ideologică, e pură întâmplare în care am fost actor principal. Sâmbătă am dansat la nunta sorei lui Fluturaş, iar luni la spital. WTF, ar zice o americancă venită pentru prima oară în Spania... Care-i legătura? Păi..., eu!

Deci, luând-o de la cap într-o ordine aleatorie, Fluturaş s-a gândit să-i facă o surpriză Ilenei, sora lui, care sâmbătă s-a măritat. Şi ne-a rugat să facem un program artistic de mare angajament: Oana, Ema, eu şi el. Să dansăm merengue, bachata, salsa şi tango. Lucru pe care l-am făcut! Mărturie stau pozele de pe Facebook şi filmarea, în curând...

Luni, eram eu pe la spital, când o tânără talentoasă care face dansuri, în perioada 7-9 ani, (în) care este, m-a rugat să-i arăt nişte paşi de cha cha. Lucru pe care l-am făcut. Mărturie stă Andra, pe care o găsiţi zilnic în Expoparc...

Garantez că a belit ochii, mirat, atât spectatorul neavizat de la nuntă, cât şi bolnavul neavizat de spectacol de la spital. Parol!

marți, 12 iulie 2011

Cooperativa Munca În Zadar

Stau şi mă uit cum îşi distrug sănătatea şi nervii. Nu e o vorbă-n vânt, e pura realitate. Anul trecut erau mari şi tari, acum sunt cu un picior în groapă. Şi dacă nu le-aş fi spus...

Ai mei, ai mei, ai mei..., ştiţi cântecul, nu m-au ascultat niciodată. Le-am zis să nu se îngroape la ţară, fiindcă nu e de ei. La pensiile mari ale lor ar fi putut să stea numai prin hoteluri, la tratamente. Dar nu, "noi avem moşie la ţară, nu putem lăsa în paragină casa de la ţară". E, nu-i nimic, aţi ajuns voi în paragină. Ştii cum e proverbul: "pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti".

Frigul din iarnă i-a ruinat, iar canicula i-a terminat definitiv. E vorba de moşii mei, care s-au înhămat la muncă la ţară. "Pământul strămoşesc nu trebuie lăsat, altfel râde satul de noi". Degeaba le-am făcut eu calculele:
1. zilieri care să trebăluiască la viţa de vie: vreo 10 milioane numai ce ştiu eu pentru tăiat, săpat, legat, săpat şi din nou legat. Produsul: vreo 20 de vedre de pişoalcă şi 10 litri de must.
2. aceiaşi zilieri, angajaţi pentru porumb: arat, discuit, însămânţat şi săpat de vreo două ori, tot vreo 10 milioane. Produsul: vreo 25-30 de saci de porumb, din care vor face mălai şi tărâţe pentru pui.
3. tot muncitorii ăia cu ziua i-au mai pârlit şi pentru curăţatul pomilor, cositul ierbii de câteva ori, etc etc...
4. apropo de pui: au cumpărat 24 de puişori. Preţ: 2,4 milioane lei. La ăştia intră: mâncare, apă, închide-i/deschide-i... Cinci au murit deja şi, din experienţă, spun că încă pe atât se vor duce înainte să apuce să facă vreun ou.
UPDATE 19.07 - În noaptea trecută, dihorii au mâncat 6 (şase) pui! În ritmul ăsta, mai bine creşteau dihori şi ieşeau mai ieftin, plus că-i vindeau ca animale de companie la Auchan.
5. ştiindu-i oameni de la oraş, ţăranii îi ard cum îi prind. Recent, le-au promis să le refacă burlanele pentru 400 de mii, după care la terminarea lucrării le-au cerut 5 milioane.

Trăgând linie şi adunând, rezultă clar o bătaie de joc asupra banilor, şi pentru ce? Câte sticle de vin de mare calitate ar fi luat cu 10 milioane, cheltuiţi doar până acum? Câţi saci de tărâţe? Câţi pui la rotisor? Şi altele, şi altele? Doar ca să nu râdă satul? Păi stai puţin, că satul, după primul an full petrecut acolo, oricum nu va mai avea de cine râde...

PS - Nu am spus nimic de benzina consumată şi banii pe medicamente şi controale la spital...

duminică, 10 iulie 2011

Cariera lui Bute a început la Piteşti

România are, după foarte mulţi ani, un campion mondial apreciat enorm în străinătate. Este vorba de Lucian Bute, care aseară şi-a apărat cu succes titlul pentru a opta oară, învingându-l pe francezul Mendy prin KO, în runda a patra. OK, ăstea sunt informaţiile pe care toată ţara le ştie, fiindcă gala de la Bucureşti a creat o isterie naţională, de care nu au avut parte alţi doi campioni mondiali la box profesionist, Mihai Leu sau Leonard Doroftei.

Ceea ce se ştie mai puţin, sau s-a uitat, este că Bute nu ar fi ajuns aici dacă destinul nu l-ar fi învins, în 1999, la... Piteşti! Da, la Piteşti, într-o gală la care am participat şi eu, ba chiar am fost parteneri media pe tv atunci!

Acum 12 ani, Lucian Bute era un talentat pugilist din lotul naţional, despre care nu se vorbea prea mult, fiindcă altele erau vedetele: fraţii Marian şi Dorel Simion, Adrian Diaconu, dar şi piteşteanul nostru Crinu Olteanu, campion mondial la amatori, la Houston! Boxul românesc trecea printr-o perioadă fastă atunci, astfel că Bute era doar o speranţă de viitor. Pe asta a mizat şi clanul Simion (tatăl Gheorghe şi fraţii Marian şi Dorel), care şi-a calculat o strategie specială pentru Jocurile Olimpice de la Sydney, diferită de cea a Federaţiei. Cu toate că Bute era titularul categoriei 67 kg, Simionii au făcut presiuni pentru ca Dorel, mezinul, să urce de la 63 la 67. pentru că avea mai multe şanse la medalii la Olimpiadă.

Pentru că România trebuia să prezinte un singur sportiv la fiecare categorie, Federaţia a fost şantajată să accepte un meci de baraj între Dorel Simion şi Lucian Bute. Totul s-a organizat la Piteşti, pe teren neutru. Era pentru prima oară când Sala Sporturilor găzduia o gală de aşa anvergură. Ţin minte că ne-am implicat şi noi masiv, trimiţând un car de transmisiune în direct şi având intervenţii de la Sală regulate.

Meciul a fost foarte încins, ca şi discuţiile despre el. Bute şi Simion au dat tot ce au avut mai bun, fiindcă de asta depindea prezenţa la Olimpiada din 2000. Sincer, şi nu spun asta pentru că Bute a ajuns mare acum, iar Simion s-a stins brusc, eu l-am dat câştigător pe Bute. Şi nu numai eu, ci şi alţi specialişti, numai că arbitrii l-au considerat, la limita limitelor, dacă se poate spune aşa, mai bun pe Dorel.

După acest eşec usturător, Bute s-a retras din boxul amator, conştient că nu are viitor, mai ales că după dezastrul de la Olimpiadă, antrenor coordonator la lotul naţional de box a venit... Gheorghe Simion! A, am uitat să spun că Dorel Simion a dezamăgit crunt la Sydney. A plecat peste Ocean, a trecut la profesionişti şi timp de 4-5 ani nu s-a mai auzit nimic de el. În tot timpul ăsta s-a antrenat şi s-a remarcat decât o singură dată printr-un scandal monden: cică s-ar fi dat la nevasta idolului României de atunci, Leonard Doroftei. Care nu-l suportă deloc şi-l atacă pe unde-l prinde.

Mi-l amintesc pe Bute din '99 ca fiind un tip înalt şi slăbuţ, cam ţărănuş, aşa, din topor. Cei 10 ani petrecuţi dincolo l-au schimbat enorm. Acum este într-o formă fizică de invidiat şi vorbeşte impecabil franceza şi engleza. Întreaga lume îl iubeşte şi nu văd de ce nu am face-o şi noi, românii!

sâmbătă, 9 iulie 2011

Dacă google ar vorbi...

Am observat că George obişnuieşte să ne delecteze, din când în când, cu mostre de prostie şi de haz involuntar oferite de vizitatorii ocazionali pe care îi are pe blog. Verifică în statistici cuvintele cheie care i-au adus pe aceştia de pe google pe blog şi, pe cele mai haioase ni le împărtăşeşte şi nouă.

Recunosc că m-am distrat şi eu de câteva ori probând "cheile" uşilor către casa Cangurului, dar mi-a fost lene să fac vreo statistică. Ştiu că anul trecut am râs vreo două zile, dar am uitat care a fost căutarea aceea. E, azi fiind sâmbătă şi toropeală afară, mi-a venit pofta să mă răcoresc cu nişte duşuri de "inteligenţă artificială" :))

Am luat tot anul la puricat, lună cu lună. De departe, cuvântul cheie care-i aduce pe oameni la mine pe blog este cangurul. În primul rând concursul, apoi animalul şi în final aerobicul. În ordinea numerelor de pe tricou, cu numărul 2 este Spartacus, despre care am scris de vreo 2-3 ori aici, atât despre film, cât şi despre carte. Şi, sigur, ultimul pe podium sunt eu, Adi Preda. Bine, nu vă închipuiţi că nu există şi aiuriţi care pocesc cele trei căutări de bază... De exemplu, unul căuta o cangură, altul a vrut Spartacus pe sistem, iar un al dracului de simpatic m-a căutat sub numele de adiţă preda :P

A... în top mai sunt şi două subiecte abordate ironic de mine: domnul de companie şi prezervativele xxl. Deh, fetele încă îşi caută fericirea pe google, dar nu ştiu dacă o vor şi găsi... Apropo de sex şi cuvinte murdare... Nu toţi copiii care scapă pe net sunt spurcaţi la gură! De exemplu, un model de creştere şi educaţie a căutat filme cu prostii pentru persoane mature! Probabil că nu a învăţat încă sinonimul perfect: porno :))

Ce să mă mai lungesc, că nici nu vreau să vă plictisesc... Iată o listă scurtă, la jumatea lui 2011:
- aventurile motanului miau henri cornelius - nici eu nu am auzit de ele, dar o să caut şi eu. Munca la dublu e întotdeauna mai uşoară.
- dana grecu nervoasa - asta e simplu de găsit: dă pe Antena 3! Mai greu era cu dana grecu calmă sau dana grecu romantică...
- cand sa nascut penescu andrei - în aceeaşi constelaţie a prostiei cu tine
- pitestiul e în oltenia - f..u-ţi gura mă-tii!
- sdcvn - kutarea asta n am okito
- barbati care fac dus goi - oau! Asta sigur vreau s-o văd, că nu ştiam eu de ce întotdeauna când ies de la duş, trebuie să-mi pun hainele la uscat!
- sotul m-a amenintat cu surubelnita si cutitul - frate! Şi crezi că am filmat eu aşa ceva? Caută pe cancan.ro, nu la mine. Acum, sincer, ştiam că femeile sunt masochiste şi multora le place să fie bătute şi maltrate de către soţi, dar să şi vrei să vezi în reluare şi în slow-motion cum primeşti un pumn în gură şi cum îţi pune matahala cuţitul la gât, e prea de tot pentru mine!
- există canguri portocali? - mă, ori canguri, ori portocali? Dar dacă era cu doi de "i", te afli la el pe blog
- cangur fuge cu haina cu cheile de la masina - bă, dacă e vorba de mine, de cele mai multe ori fug înapoi în casă, ca să-mi iau cheile de la maşină, pe care, normal, le-am uitat
- cel mai scarbos soarece - îţi spun eu, e ăla de bibliotecă! Nu e comunicativ deloc, stă închis toată ziua şi citeşte, iar când te bagă în seamă, nu te întreabă de Salam sau Bursuc, ci de Eminescu sau Coşbuc. Câh, grose!
- vecina vrea futut - a cui, a mea? care e aia?
- voyeur la fereastra sexy - cele mai sexy ferestre le-am văzut la Amsterdam... ;)
- jocuri interzis copii sub 33 de ani - bă, nesimţitule! Adică eu, la 36, nu mai sunt copil? Te bat la un NFS sau la un FIFA, de nu te vezi! Neobrăzatule! Hai să ne întrecem în cunoştinţe din Cartoon Network şi Disney Channel, să vedem dacă te ţin bretelele...

joi, 7 iulie 2011

Realitatea bate filmul

Îmi plac enorm poveştile de viaţă, cred că aş putea sta şi asculta zeci de poveşti zilnic: ale prietenilor, ale prietenilor prietenilor sau ale părinţilor şi bunicilor prietenilor (în veacul vecilor). Fiecare dintre ele are particularitatea sa, fiecare e diferită, fiindcă fiecare dintre noi e diferit. În absolut orice life story găseşti un ingredient unic, ce dă originalitate persoanei respective. Eu, tu, el, voi, cu toţii avem ce povesti, indiferent de vârstă sau categorie socială. Poate şi de aceea îmi plac naraţiunile lui Gabriel Garcia Marquez, fiindcă ştie să scoată în evidenţă esenţa unei fărâme din viaţa, uneori ternă, a personajelor lui.

De foarte mult timp, însă, nu am mai fost atât de impresionat de o poveste de viaţă, spusă totuşi pe scurt, cum am fost marţi. Am răspuns invitaţiei de a participa la lansarea dublului volum Scara leilor, al Doinei Uricariu. Ştiam despre dânsa că este autoarea primului interviu cu Regele Mihai de după Revoluţie şi, în fapt, cam despre asta este vorba în carte. Cum eu tratez politica în joacă şi cu multă ironie, nu aveam prea multe aşteptări, dar realitatea m-a contrazis.

Înainte de a ajunge la Scara leilor, doamna Uricariu a făcut referire şi la precedentul dublu roman, Maxilarul inferior. Cu toate că titlul aduce mai degrabă cu un tratat de anatomie, şi pe alocuri chiar suntem familiarizaţi cu unii termeni de această natură, cartea reprezintă povestea uluitoare de viaţă a părinţilor scriitoarei. Am rămas trăsnit de cât dramatism a avut parte începutul relaţiei acestora! Ştiţi cum se spune: realitatea bate filmul. Ei bine, de data asta nici cel mai vexat scriitor de romane de dragoste nu putea inventa o asemenea poveste! N-am să recomand cartea, fiindcă nu am citit-o, dar poate o să vă stârnesc curiozitatea prin prezentarea, în mare, pe care a făcut-o Doina Uricariu.

Era la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 1945. Cel care avea să devină tatăl Doinei Uricariu a fost rănit grav de o explozie, întregul maxilar inferior fiind distrus. Era internat de urgenţă în spital. Mama doamnei Uricariu, născută în Basarabia, lucra ca asistentă în spital. Într-o noapte, a fost luată de securiştii aflaţi în subordinea forţelor sovietice şi aruncată într-un depozit, pentru ca în cel mai scurt timp să fie deportată în Siberia. Aşa dăduseră "câştigătorii" războiului ordin, ca toate persoanele de origine non-română să fie aruncate la groapa istoriei, săpată în îndepărtata şi sinistra Siberie.

A doua zi de dimineaţă, doctorul a văzut că lipseşte asistenta lui favorită. A întrebat în stânga şi în dreapta şi a aflat ce s-a întâmplat. Fiindcă tocmai ce îi rezolvase o problemă importantă de sănătate Anei Pauker, medicul a avut curajul să meargă la oribila doamnă a comunismului postbelic şi să-i ceară să facă măcar o mică concesie. Deşi vorbele i-au ieşit cu un venin nedisimulat, Ana Pauker i-a dat de înţeles doctorului că, dacă ar fi fost căsătorită cu un român, fata ar fi fost lăsată în pace... Dar oricum e prea târziu.

Ei bine, pentru medicul acela, nimic nu a fost prea târziu. S-a dus imediat în secţia de invalizi şi a strigat: "Cine e necăsătorit să ridice mâna sus"! Printre cei care au răspuns erau invalizi de război, persoane aproape să-şi dea duhul, dar doctorul l-a ales pe tatăl Doinei Uricariu. I-a explicat despre ce e vorba şi i-a cerut permisiunea de a-l căsători cu tânăra basarabeancă. Acesta şi-a dat acordul, dar nu putea să facă nimic, astfel că doctorul s-a ocupat de toate. În ciuda multor piedici, în ciuda faptului că a trebuit să ajungă şi la regalitate (Regele Mihai a abdicat în 1947) pentru a obţine o dispensă, medicul a reuşit şi i-a salvat viaţa tinerei! Foarte interesant este că, în faţa ofiţerului stării civile, a fost prezent doar bărbatul, nu şi femeia, reprezentată însă de o persoană ce s-a dat vecină de apartament.

Aşa căsătorie aranjată mai zic şi eu, nu ca cele din ziua de azi, practicate la naţionalităţile conlocuitoare...

marți, 5 iulie 2011

Cine e de vină pentru dezastrul de la BAC?

UPDATE: Iată că şi Didi Dumitrescu gândeşte la fel ca mine.

Rezultate dezastruoase la BAC şi Cine e de vină? sunt două titluri care m-au disperat în ultimele zile. Încă un exemplu că jurnaliştii români s-au plafonat teribil, nu mai au idei, sunt previzibili, sunt terni... Dar nu asta vreau să zic, deşi, dacă e să analizez bine fenomenul, ajung la concluzia că ziariştii tineri de azi sunt absolvenţii de liceu care au luat "pe naşpa" BAC-ul acum câţiva ani, după care au absolvit Magna Cum Laude o banală facultate de jurnalistică.

Discutam eu cu cineva şi fac greşeala să deschid subiectul ăsta. Mi s-a părut aiurea să pui non-stop întrebarea: Cine e de vină? Credeam că e evident că NUMAI elevii sunt de vină, dar am avut surpriza să discut în contradictoriu minute bune, fiindcă partenerul încerca să mă convingă că profesorii sunt de vină. Mă rog, în viaţa mea nu am încercat să-mi impun părerea cuiva, dar nici nu accept să-mi fie băgate pe gât opiniile divergente. Aşa că eu rămân la concluzia că elevii sunt singurii vinovaţi pentru dezastrul de la BAC. Ptiu, m-am contaminat şi eu...!

Pentru mine, barometrul că un copil e varză îl reprezintă folosirea incorectă a limbii române. Scris şi vorbit. Toată lumea ştie cât de agramaţi sunt liceenii din ziua de azi. Habar n-au să scrie corect, nu mai au topică, nu cunosc cuvinte, iar cratima e o limbă total străină pentru ei. Dacă nu-ţi stăpâneşti bine limba maternă, pe care ai început s-o înveţi mecanic de la vârsta de un an şi jumătate, atunci ce pretenţii să mai ai de la alte materii, pe care trebuie să le perfecţionezi prin studiu? Calcule complexe la Matematică? Deducţii logice la Fizică? Tocit manualele la Biologie? Să fim serioşi... De către cine? De către chiulangiii notorii, care-şi petrec orele de curs în baruri sau jucând CounterStrike în internet-cafe-uri?

Ce vină au profesorii că elevii chiulesc de la ore? Că în clasa a XII-a nu au cultură generală nici cât negru sub unghii? E clar, generaţia actuală este bătută în cap cu leuca. În urmă cu 10 ani, cei mai slabi colegi de-ai mei erau în stare măcar să scrie corect, să citească o carte sau să-şi dea corigenţa pe propriile forţe. Acum, tămâie! Mai grav este că aceşti analfabeţi vor ajunge peste 6-7 ani să fie formatori de opinie la ziare şi televiziuni, să conducă ministere sau instituţii de stat, să ia decizii în defavoarea foştilor colegi mult mai deştepţi, dar care nu au avut pile.

În timpul cât am fost redactor şef adjunct la TOP am avut ocazia să citesc foarte multe texte scrise pentru ziar de tineri jurnalişti, proaspăt ieşiţi de pe băncile facultăţii, ziarişti aflaţi în probe. Dezastru total! Copiii ăia nu erau în stare să scrie nimic! N-aveau logică în construcţia frazelor, repetau cuvinte de zeci de ori, aveau vocabular fooooarte limitat şi scriau fără cratime... Dar ce vorbesc eu de asta? Nici măcar nu ştiau tehnica elementară a scrierii unui text: titlu, paragraf, spaţiu după punct şi virgulă, etc. Dintre zeci de tineri, doar trei au ajuns jurnalişti, fiindcă erau inteligenţi: Roxana, Dorina şi Dan Badea. Restul au fost rugaţi să nu mai vină... Din păcate, pe mulţi îi regăsesc şi azi în presa argeşeană, şi stau şi mă întreb cine e atât de masochist încât să se chinuie cu ei?

Citesc în Libertatea şi Gândul sute de perle de la BAC. Văd lucrări incredibile, nu-mi vine să cred că avem copii atât de tâmpiţi. Dar, pe principiul "râde ciob de oală spartă", tocmai am citit într-unul dintre aceste ziare că soţia lui Cabral a făcut safari pe ocean în Tenerife... Cine o fi de vină pentru dezastrul din mintea reporteriţei?

duminică, 3 iulie 2011

Vodafone spamerul (2)

Continui azi seria sms-urilor primite de la Vodafone în cursul primei părţi a acestui an cu o serie de cugetări şmechere, de tip "Cristina & Paul". De la prima postare şi până acum, am mai "încasat" şapte mesaje de la Vodafone, cu Personalităţi ale României, dar le-am dat eject imediat. Interesant este că cei de la Voda tot speră să mă (ne) prindă în plasa lor şi să le plătesc (plătim) un abonament lunar de circa 1 euro pentru inepţiile pe care le debitează ei, şi încearcă mereu cu o săptămână de probă. Dar n-au cu cine... N-au cu cine, mă!

CUGETĂRI
- Dacă tăceai, necombinat rămâneai
- Bonusul de dar nu se caută la minute
- Bonus la bonus trage
- Chiar şi cea mai lungă relaţie începe cu un număr de telefon luat
- Îi dai să dea un bip şi el îţi ia tot smartphone-ul
- Combinatorului îi stă bine cu telefonul
- Viaţa e ca un cod de reîncărcare. Nu ştii dinainte cum o să fie
- Scrie sms-ul cât e cald
- Combin, deci exist!
- Drumul spre haosul discotecii este pavat cu sms-uri combinatorice
- Nu te pune cu omul fără credit, că o să-ţi dea multe bipuri

sâmbătă, 2 iulie 2011

Consultaţii gratis la farmacie

Sistem de coplată... Refuzul medicilor de familie de a mai acorda reţete gratuite... Consultaţii plătite din banii proprii de către contribuabilii la fondurile de sănătate... S-au întâmplat multe în ultimul timp, care au dat peste cap obiceiul românilor de a beneficia gratis de nişte servicii ce trebuiau achitate. Oamenii sunt bulversaţi şi nu mai ştiu ce medicamente au voie să cumpere de la farmacii, ce pot lua pe reţete gratuite, compensate, cu recomandare sau la liber, ce e mai ieftin, ce e mai bun... E greu şi pentru nişte persoane mature, cu deschidere la canalele de informare, darămite pentru nişte bătrâni amărâţi, foarte uşor manipulabili!

Ieri am stat la o coadă la farmacie. Misiunea mea era simplă: aveam de ridicat de pe o reţetă gratuită un medicament. Target: 3 minute. Mission accomplished: 43 de minute! De ce? Fiindcă am avut în faţă trei persoane: o femeie la vreo 50 de ani şi o pereche de pensionari.

Mai întâi, pensionarii şi-au luat trei pungi cu medicamente, pe reţete compensate şi, deoarece au depăşit plafonul, au plătit şi cash. Vă daţi seama, că până au completat datele personale, până le-au fost aduse medicamentele, până le-au explicat farmacistele ce şi cum se ia, de câte ori pe zi, care e ordinea, care cu care şi care fără care, s-a scurs mai bine de un sfert de oră.

Credeam că am scăpat cât de cât ieftin... Dar vine, frăţioare, muierea asta din faţa mea şi se apucă să o întrebe pe domnişoara farmacistă absolut totul despre medicamentele de cistită. I-a explicat mai întâi ce dureri are şi de câte ori pe zi, ce lua pentru infecţia ei urinară, cum îi trece, dar îi revine usturimea, etc, etc. La început, farmacista a ascultat-o şi i-a făcut unele recomandări, dar dacă a văzut că aia insistă, a întrebat-o, normal: "Dar la medic aţi fost?". Femeia zice: "Nu". "Eu nu pot să vă dau medicamente fără să fi avut o consultaţie de specialitate, fără să fi făcut o procultură... Dvs nici nu ştiţi la ce substanţă este durerea dvs sensibilă, deci eu nu am cum să vă prescriu vreun medicament", a încercat să se scuze farmacista. "Lăsaţi, că ăia îmi iau o grămadă de bani şi-mi dau doar medicamente scumpe, la care au ei comision"! Adevărat şi asta, dar nu este un motiv să eviţi doctorul şi să vii să întrebi în farmacie ce crezi că ţi s-ar potrivi...

Femeia nu s-a lăsat cu una, cu două, şi a studiat toate prospectele medicamentelor anti-cistită, plus că s-a interesat şi care e mai ieftin. A luat 5 tablete, fiindcă nu avea bani de mai multe. La tot circul ăsta am asistat calm, mai degrabă resemnat că nu pot face nimic ca să-mi iau medicamentele mai repede.

Problema e că simt că va deveni o modă ca toată lumea să evite consultaţia la medic şi s-o mute la farmacie. E gratis, iar domnişoarele de la ghişeu sunt chiar drăguţe, nu ca mutrele ălea acre de doctori, care se poartă ca măcelarii chiar dacă le umpli buzunarele cu bani.