Realitatea bate filmul

Îmi plac enorm poveştile de viaţă, cred că aş putea sta şi asculta zeci de poveşti zilnic: ale prietenilor, ale prietenilor prietenilor sau ale părinţilor şi bunicilor prietenilor (în veacul vecilor). Fiecare dintre ele are particularitatea sa, fiecare e diferită, fiindcă fiecare dintre noi e diferit. În absolut orice life story găseşti un ingredient unic, ce dă originalitate persoanei respective. Eu, tu, el, voi, cu toţii avem ce povesti, indiferent de vârstă sau categorie socială. Poate şi de aceea îmi plac naraţiunile lui Gabriel Garcia Marquez, fiindcă ştie să scoată în evidenţă esenţa unei fărâme din viaţa, uneori ternă, a personajelor lui.

De foarte mult timp, însă, nu am mai fost atât de impresionat de o poveste de viaţă, spusă totuşi pe scurt, cum am fost marţi. Am răspuns invitaţiei de a participa la lansarea dublului volum Scara leilor, al Doinei Uricariu. Ştiam despre dânsa că este autoarea primului interviu cu Regele Mihai de după Revoluţie şi, în fapt, cam despre asta este vorba în carte. Cum eu tratez politica în joacă şi cu multă ironie, nu aveam prea multe aşteptări, dar realitatea m-a contrazis.

Înainte de a ajunge la Scara leilor, doamna Uricariu a făcut referire şi la precedentul dublu roman, Maxilarul inferior. Cu toate că titlul aduce mai degrabă cu un tratat de anatomie, şi pe alocuri chiar suntem familiarizaţi cu unii termeni de această natură, cartea reprezintă povestea uluitoare de viaţă a părinţilor scriitoarei. Am rămas trăsnit de cât dramatism a avut parte începutul relaţiei acestora! Ştiţi cum se spune: realitatea bate filmul. Ei bine, de data asta nici cel mai vexat scriitor de romane de dragoste nu putea inventa o asemenea poveste! N-am să recomand cartea, fiindcă nu am citit-o, dar poate o să vă stârnesc curiozitatea prin prezentarea, în mare, pe care a făcut-o Doina Uricariu.

Era la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 1945. Cel care avea să devină tatăl Doinei Uricariu a fost rănit grav de o explozie, întregul maxilar inferior fiind distrus. Era internat de urgenţă în spital. Mama doamnei Uricariu, născută în Basarabia, lucra ca asistentă în spital. Într-o noapte, a fost luată de securiştii aflaţi în subordinea forţelor sovietice şi aruncată într-un depozit, pentru ca în cel mai scurt timp să fie deportată în Siberia. Aşa dăduseră "câştigătorii" războiului ordin, ca toate persoanele de origine non-română să fie aruncate la groapa istoriei, săpată în îndepărtata şi sinistra Siberie.

A doua zi de dimineaţă, doctorul a văzut că lipseşte asistenta lui favorită. A întrebat în stânga şi în dreapta şi a aflat ce s-a întâmplat. Fiindcă tocmai ce îi rezolvase o problemă importantă de sănătate Anei Pauker, medicul a avut curajul să meargă la oribila doamnă a comunismului postbelic şi să-i ceară să facă măcar o mică concesie. Deşi vorbele i-au ieşit cu un venin nedisimulat, Ana Pauker i-a dat de înţeles doctorului că, dacă ar fi fost căsătorită cu un român, fata ar fi fost lăsată în pace... Dar oricum e prea târziu.

Ei bine, pentru medicul acela, nimic nu a fost prea târziu. S-a dus imediat în secţia de invalizi şi a strigat: "Cine e necăsătorit să ridice mâna sus"! Printre cei care au răspuns erau invalizi de război, persoane aproape să-şi dea duhul, dar doctorul l-a ales pe tatăl Doinei Uricariu. I-a explicat despre ce e vorba şi i-a cerut permisiunea de a-l căsători cu tânăra basarabeancă. Acesta şi-a dat acordul, dar nu putea să facă nimic, astfel că doctorul s-a ocupat de toate. În ciuda multor piedici, în ciuda faptului că a trebuit să ajungă şi la regalitate (Regele Mihai a abdicat în 1947) pentru a obţine o dispensă, medicul a reuşit şi i-a salvat viaţa tinerei! Foarte interesant este că, în faţa ofiţerului stării civile, a fost prezent doar bărbatul, nu şi femeia, reprezentată însă de o persoană ce s-a dat vecină de apartament.

Aşa căsătorie aranjată mai zic şi eu, nu ca cele din ziua de azi, practicate la naţionalităţile conlocuitoare...