Faceți căutări pe acest blog

marți, 22 octombrie 2013

Călător de weekend la Poienari

Cam pe vremea asta, în fiecare an, ne aducem aminte că am avut un curajos domnitor acum aproape 550 de ani, asta fiindcă luna octombrie este asemuită cu petrecerile de Halloween. Ştiu, alăturarea pare imbecilă, dar ce să-i faci dacă americanii ne-au preluat, aşa cum au înţeles ei, şi promovat mitul lui Dracula? Nu ne-a costat nimic să vedem cum se vorbeşte  la superlativ de Vlad Ţepeş, Transilvania şi România, aşa că am înghiţit fără prea multe rezerve legendele cu vampiri, conţi, lilieci, păianjeni uriaşi şi alte scary things.

 Mie, unul, Vlad Ţepeş mi-a fost drag încă de mic. A fost domnitorul meu preferat, alături de Mihai Viteazu, dar de oltean îmi plăcea doar pentru că-l avea bodyguard pe Preda Buzescu. Nu ştiam eu pe vremea când învăţam la şcoală despre Ţepeş că el va ajunge vedetă pe platourile de la Hollywood. Mie îmi plăcea că era adeptul dreptăţii, era tiran, dar corect, era crud, dar recunoscător. Dar acum, că a câştigat şi la Loteria Vizelor pentru State, Vlad mi se pare şi mai simpatic!

Profitând de vremea asta superbă de toamnă, m-am decis să îndrept o greşeală de neiertat pentru venerabila mea vârstă de aproape 40 de ani: am plecat să vizitez pentru prima oară Cetatea de la Poienari! Aflată în drum spre barajul Vidraru, Cetatea se înalţă maiestuos pe nişte culmi semeţe, la poalele cărora curge nervos, precum sângele domnitorului ce-a întărit-o, Argeşul cel frumos cântat de scriitorii vremii (e, artă lirică, frătziware!). Voiam doar să spun că am trecut de zeci de ori pe lângă, dar nu am oprit niciodată...

Ştie toată lumea că piatra de încercare este dată de cele 1480 de trepte ce trebuie urcate pentru a ajunge la Cetate. Ca să fixaţi mai bine efortul ce trebuie făcut, gândiţi-vă că pentru a ajunge la etajul X al unui bloc turn, trebuie să urcaţi 160 de trepte... Deci, aproape de 10 ori mai puţin decât urcatul sisifiesc de la Poienari. Eu, unul, am luat scările în piept cu mare drag, dar Erika săraca trebuia să facă pauză din 50 în 50 de scări! Din fericire, ai ce face în multele popasuri (ne)programate: poze! Traseul prin pădure este splendid, unde mai pui că toamna, tabloul este breathtaking prin paleta largă de culori care-ţi clăteşte ochii. Şi freamătul frunzelor date la o parte cu piciorul... Simţi că eşti privilegiatul de serviciu al naturii!

Odată ajuns sus, uiţi definitiv de febră, transpiraţie sau dureri de cap. Deşi nu a mai rămas mare lucru din Cetate, zidurile acelea groase din cărămidă te impresionează. Fiori reci mi-au trecut prin şirea spinării transpunându-mă în vremurile în care Vlad Ţepeş urca la Poienari pentru a-şi apăra viaţa, pentru a-şi salva ţara de invaziile armatelor turceşti, pe de o parte, şi ale lui Iancu de Hunedoara, pe de altă parte. Mi-ar fi plăcut să am flashback-uri ca în filme, atunci când atingeam pereţii reci şi goi ai Cetăţii. Să simt cum şuieră săgeţile pe lângă urechi, să miros praf de piatră zdrobită aruncată de pe muntele vecin, să aud strigătul disperat de luptă al lui Ţepeş.

Sunt câteva legende scrise pe panourile turistice de la Cetate, aşa că nu ai nevoie neapărat de wikipedia ca să vezi ce înseamnă Poienariul. Cea mai frumoasă mi se pare a fi cea în care, odată înfrânt, Ţepeş şi-a căutat sprijin în comuna Arefu. Acolo a dat peste şase fraţi curajoşi, pe nume Dobrin, care i-au încropit o mică armată, apoi au pus invers potcoavele de la copitele cailor, ducându-i în eroare pe turci. Astfel, Vlad a reuşit să iasă în urma armatelor care-l urmăreau, biruind încă o dată!

La intrare sunt, simbolic, doi tineri traşi în ţepe. Am înţeles că ei sunt români, apropiaţi ai Dăneştilor, familie care i-au omorât lui Ţepeş fratele şi tatăl în încercarea de a-l da jos de pe tronul Ţării Româneşti. Ţepeş s-a răzbunat crunt pe cei care au complotat împotriva lui, jumătate din sat l-a tras în ţeapă, iar cei rămaşi în viaţă au muncit până la epuizare la ridicarea şi consolidarea Cetăţii.

Ar fi multe de spus despre Cetatea de la Poienari, dar cel mai bine simţi fiorii istoriei la faţa locului. E inutil să vă spun că recomand o vizită aici într-un sfârşit de săptămână, fie numai şi pentru a-ţi testa limitele în legătură cu cele 1480 de trepte!

PS - Am uitat să scriu mai sus că am fost impulsionat pentru a merge în sfârşit să văd Cetatea de un... american! Acum vreo lună, Ellen Hollman (Saxa din Spartacus) a filmat la Sibiu. În fiecare zi posta pe tweeter ce mai e nou prin România... La una dintre postări, un fost coleg de pe platoul de la Spartacus i-a recomandat să meargă la Cetatea de la Poienari, s-o vadă! Şi atunci mi-am zis: "Ia uite, frate, un american de la Hollywood e disperat să vadă cetatea lui Ţepeş iar eu, la 50-60 km de ea, nu mă duc"!
   
   

   

Niciun comentariu: