Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 15 iunie 2011

100 de ani

Da, atât ar fi împlinit astăzi bunicul meu din partea mamei, dacă ar fi trăit. Poza pe care am găsit-o în sertarul cu amintiri a fost făcută în 1996, adică la 85 de ani. A mai dus-o trei ani şi a murit de bătrâneţe.

Popa Barbu. Popa era numele de familie. Un bătrânel foarte simpatic, blajin, liniştit, cu mare dragoste de Dumnezeu, care a crescut şase copii în cea mai curată credinţă şi cinste faţă de oameni şi lucruri. Şi n-a fost uşor, deoarece peste el au trecut două războaie şi o criză dură.

Îmi amintesc că în vacanţele petrecute la Cocu (judeţul Argeş) era partenerul nostru de joacă. Ne strângeam toţi verii, eram tot timpul peste 10 bucăţi şi ne distram la maxim în micuţa, dar încăpătoarea gospodărie de la marginea unei păduri superbe. Iar tataie Barbu ne supraveghea şi de multe ori intra în jocul nostru. Seara, ori ne citea (la vârsta de 80 de ani lectura fără ochelari), ori ne povestea aventurile lui din Rusia, din timpul celui de-al doilea război mondial. Ce vremuri...

Cu tataie Barbu am şi una dintre cele mai importante amintiri din copilărie! Eram mic, poate 10 ani, maxim 12... Ne jucam la ţară ca de obicei, când verii mei m-au supărat fiindcă nu voiau să mă includă în echipa de fotbal. Le-am zis: "Eu plec acasă"! "Pleacă"! Şi am plecat... Am luat-o pe jos vreo 10-15 km, după care m-a pescuit de pe drum o betonieră de la tata de la serviciu. Eram mort! Ca în filmele cu proşti, şoferul m-a văzut pe drum şi s-a întrebat, într-o doară, "bă, ăla n-o fi băiatu' lu' nea Mihai?". Şi era...

Singurul care s-a sesizat că lipseşte Adi a fost tataie. După ce i-a certat p-ăilalţi că m-au lăsat să plec, la vreo două ore după ce dispărusem s-a apucat să-mi ia urma. Mai întâi, şi el, tot pe jos. Apoi s-a suit într-o rată. La un moment dat, a văzut un copil care semăna cu mine. A urlat la şofer să-l lase acolo şi l-a strigat pe puştan: "Mă, Adiţă! Vino-ncoa'". Dar ăla s-a speriat şi a luat-o la fugă... Bunică-meu, după el... Săracu', a sărit garduri, podeţe, a alergat câteva uliţi, ca să-şi dea seama la final că nu eram eu! Toată ziua m-a căutat, abia seara a ajuns, terminat, la Piteşti, să le dea alor mei vestea cea rea! După ce eu făcusem un somn de mai mare dragul...! Credeţi că mi-a zis ceva? M-a luat a doua zi la ţară şi o lună de zile a povestit în tot satul păţania lui, glumind el însuşi de ceea ce a putut să i se întâmple.

100 de ani! Oare oi trăi s-ajung la vârsta asta?

2 comentarii:

Rappa_ru' spunea...

Wow ! Pare un om pe cinste ! Nu stiu daca prindem 100 ani, dar putem sa ii traim cat mai bine pe cei pe care ni-i da Domnul ! Salutari si toate cele bune Canguru' !

Canguru' spunea...

Cu stresul de azi şi cu bolile care ne dau târcoale, mai greu se ajunge la 100 de ani. Dar, încerc... :D
Merci mult! Toate cele bune şi ţie!