Boyhood. Viața e grea, dar trece...

"Credeam că viața va însemna mai mult", spune în final Patricia Arquette, interpreta mamei singure, care este nevoită să își crească cei doi copii, în paralel cu clădirea unei cariere și cu încercările de a-și găsi fericirea personală. După 12 ani de luptă cu viața nemiloasă, vede cum Mason și Samantha pleacă la colegiu, iar ea rămâne singură într-o casă, cu o perspectivă sumbră a viitorului. "Și acum? Următorul eveniment în familie e înmormântarea mea"...

Sincer, și eu mă așteptam ca Boyhood să însemne mai mult. Să stabilim de la început: părerea mea e că Boyhood nu merită să ia Oscarul pentru cel mai bun film. A luat premiul BAFTA, cred că îi e suficient. Dacă s-ar da statueta de aur pentru idee originală, atunci da, trebuie să recunosc că a filma timp de 12 ani aceeași poveste cu aceiași protagoniști este o găselniță ce merită premiată! Dar cum Oscarul cumulează o mulțime de alte calități ale unui film, nu numai originalitatea, atunci Boyhood ar trebui să se mulțumească cu nominalizarea, e suficient.

N-aș vrea să se înțeleagă de aici că nu mi-a plăcut filmul! Ba da, mi-a plăcut și am să detaliez mai jos. Consider doar că nu are acel ceva care să facă declicul către genialitate. Tot filmul este un dolce far niente al personajelor principale, nu se întâmplă nimic senzațional. Cei doi copii ai unei familii cu părinți despărțiți trec prin viață, cu bune și cu rele, îi însoțim în călătoria lor de la grădiniță și până la intrarea la colegiu.

Emoție? Da, asta are cât cuprinde! Nu e puțin să vezi în trei ore de proiecție cum se transformă doi adulți măcinați de problemele cotidiane, cum se maturizează doi frați, de la inerentele bătăi cu perne la vârsta de 8 ani, la împărțirea camerei de cămin de la colegiu la vârsta de 20 de ani. Și emoția vine de la faptul că personajele nu sunt actori, în sensul cunoscut al cuvântului, ci sunt exact aceleași persoane de la început până la sfârșit!

E emoționant să-l vezi pe Mason puștiulică, apoi cu părul lung, copilandru cu vocea în schimbare, băiat cu acnee la pubertate și tânăr adolescent cu probleme în dragoste, să-l vezi bând prima bere și fumând prima țigară, să-i simți tristețea când mama este bătută de tatăl vitreg și bucuria când tatăl lui îl ia în prima drumeție și îi vorbește de gagici...

E emoționant să o vezi pe Samantha o fetiță cu codițe, încercând să-i arate frățiorului ei mai mic cine e șeful dormitorului, apoi o grăsunică dulce cu aparat dentar, copiliță cu probleme de personalitate, o adolescentă rușinoasă, care ascultă cu capul în pământ lecția tatălui ei despre protecție, sex, graviditate și avort sau o tânără care pleacă în necunoscut, la 20 de ani, la facultate, alături de prietenul ei...

Și da, e extrem de emoționant să-i vezi pe Ethan Hawke și Patricia Arquette evoluând ei înșiși, nu personajele care interpretează un rol, de la adolescenții care ne-au încântat în filme ca Great Expectation (E.H., 1998) sau True Romance (P.A., 1996), până la Predestination (E.H., 2014) sau A Single Woman (P.A., 2008).

 

Dar revin la nemulțumirea mea față de Boyhood: parcă prea nu se întâmplă nimic! Sau poate că regizorul chiar nu a vrut să condimenteze și mai mult povestea care-i ilustrează ideea originală! Sau poate nu am înțeles eu... E o poveste oarecare a oricărui cetățean american onest. Sincer, eu cred că în 12 ani am trăit mai multe evenimente decât ei, romanul meu ar fi fost mai interesant decât al lor. :) Sau, cum s-ar mai spune, "Să mă lase ăştia cu problemele lor, că le am eu pe ale mele şi mai şi..."

- Tati, cred că e prima dramă la care nu te văd plângând! - Erika.

Q.E.D!