EUROJURNAL (8): Îl vizitai și pe Brâncuși

De la început trebuie să spun că am ajuns acasă, aventura mea de 17 zile în Franța s-a încheiat. Cu toate astea, mai am destul de multe povești de spus. Poate că nu vor mai fi la fel de complexe ca atunci când le-am gândit și le-am trăit, dar simt că trebuie să le aștern pe hârtie (aia virtuală) ca să mă pot bucura peste ani de ele.

La Paris m-am plimbat, m-am distrat, m-am simțit bine și aș mai fi stat încă vreo lună ca să văd și să fac tot ce îmi propusesem. Dar timpul fiind limitat, am tăiat de pe listă (aia virtuală) multe și am lăsat ca ultimă destinație ATELIERUL BRÂNCUȘI.

În plină campanie Brâncuși e al meu, prin care orice român poate să doneze bani pentru achiziționarea Cumințeniei pământului, am ajuns la "Centrul Cultural Georges Pompidou" să vizitez și eu, ca orice concetățean care își respectă valorile, "Atelierul Brâncuși".

Brâncuși a fost pentru mine o fascinație de-a lungul timpului. Mai întâi a apărut ca o revelație în viața mea când, pe la vârsta de 10-11 ani, am mers într-o excursie la Tg. Jiu și am oprit la ansamblul sculptural format din Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Am fost impresionat atunci așa cum poate fi impresionat un copil când se trezește dintr-odată în umbra unei lucrări majestuoase și a unei legende precum cea a marelui sculptor oltean. Mi-am dezvoltat în timp o stimă fantastică pentru acest om care a plecat pe jos la Paris într-o perioadă tulbure a existenței sale, iar acolo a reușit prin forțe proprii să devină cunoscut și respectat. Exact scenariul de film american după care mor! Poveștile acestui cuceritor cu mâinile și picioarele murdare m-au uimit, am citit cu plăcere orice a apărut despre el în toți acești ani. Povești aproape la fel de valoroase ca și moștenirea culturală pe care a lăsat-o românilor și întregii lumi.

Dar să las amintirile mele și să revin în viața reală. Am găsit atelierul destul de ușor, asta și pentru că beneficiază de o clădire separată de uriașul "Centru Georges Pompidou". Accesul este simplu, intrarea este gratuită și te poți bucura în voie de priveliștea care ți se deschide în față. Încă de la început ești întâmpinat de un studio vast care cuprinde unele dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale. Atenție, nu sunt cele finisate, acelea îmbogățesc spațiul unor muzee prestigioase din întreaga lume! Sunt doar multiple încercări pe care le-a avut artistul până la a ajunge să dea strălucire sculpturilor cunoscute de toată lumea.

Faptul că am văzut în întreaga expoziție o mulțime de Păsări în spațiu, Domnișoare Pogany, Cocoși mari sau Coloane ale infinitului miniaturale, îmi întărește mie percepția că Brâncuși nu a fost doar un artist, ci... mult mai mult. Caut epitete și nu găsesc! Îmi demonstrează mie că în fiecare lucrare care i-a trecut prin mâini a pus tot sufletul lui, a vrut ca fiecare să iasă perfect, doar așa cum mintea, inima și sufletul i le dictau din interiorul ființei sale.

Să fim serioși, Brâncuși era conștient de valoarea lui și a sculpturilor sale, pe care le putea vinde pe bani foarte mulți. Brâncuși avea cereri foarte multe de lucrări originale sau tipare, ba chiar era dorit și în țări exotice (India, de exemplu) pentru a realiza acolo diferite ansambluri. Putea să lucreze repede și la cerere, practic tot ce purta semnătura lui era extrem de valoros. Dar nu, Brâncuși nu era genul acesta de artist. Pentru el, produsul finit trebuia să fie în cele mai mici detalii expresia dorinței lui. Putea să își ia învățăcei și să respecte dead-line-uri, dar Brâncuși trebuia să simtă fiecare milimetru de piatră cu degetele lui groase și tăbăcite, să șlefuiască până la perfecțiune și ultima formă neregulată a capodoperelor sale. 

Iar când ai fi crezut că produsul finit poate să ia calea muzeelor sau a proprietarilor, atunci intervenea dorința artistului român de a-și admira propria lucrare într-o poziție, o singură poziție în care el credea că poate fi pusă în valoare. De exemplu, zeci de ani a căutat poziția perfectă a ansamblului de Păsări și nu se știe nici acum dacă a găsit-o! Brâncuși credea în simboluri și în puterea lucrărilor sale de a se hrăni cu forța Universului, forță pe care s-o transfere apoi creatorului ca într-o legătură spirituală cu însuși creatorul suprem. Au fost în total 27 de Păsări, mai mari sau mai mici, albe, negre, gri, aurite sau de bronz. Pe cele mai valoroase le-a vândut colecționarilor excentrici, precum celebrul Guggenheim sau ultrabogatul maharaj al Indiei, dar multe i-au rămas în atelier să fie însuși pentru el sursă de inspirație pentru viitoarele creații.

Expoziția are patru studiouri și în fiecare se găsesc lucrări de-ale autorului, lăsate în stadiul în care chiar și el le-a lăsat. Sunt obiecte cunoscute, replici ale lucrărilor ce valorează milioane de dolari, dar sunt și obiecte inedite, precum sculele lui sau alte treburi care-i umpleau atelierul. Toate lucrările sunt identificate și explicate pe scurt, iar pe pereții expoziției sunt destule povești despre traseul artistic al lui Constantin Brâncuși, de la un simplu ucenic în atelierul lui Auguste Rodin și până la celebritate.

Ar fi multe de spus despre Brâncuși și opera sa, dar în acest articol de blog puțin citit și mult prea personal, mi-am lăsat doar trăirile personale să definească (virtual) personalitatea și opera marelui artist. Dacă i-am stârnit cuiva curiozitatea, poate să citească prezentarea lui Brâncuși de pe Wikipedia, dar și multe articole inedite despre viața tumultoasă pe care a dus-o la Paris, inclusiv cu desele-i și cunoscutele-i izbucnirile nervoase sau cu picantele povești de amor.

Și ca o încheiere care să încununeze un articol elogios la adresa unui român hulit de proprii compatrioți (altfel nu se putea, altfel nu era român dacă nu era înjurat de ai săi), să mai spun doar că Brâncuși a vrut să-și lase acest atelier, cu tot cu peste 200 de lucrări, statului român, dar statul român a refuzat pomana spunând că opera oltenașului e decadentă! Ptiu națiune!