Susţin sinuciderea şi îi înţeleg pe sinucigaşi

Ok, probabil sunt ultimul care mai scrie de cazul Mădălinei Manole, dar din ce am citit pe blogurile prietenilor şi cunoscuţilor, se pare că voi avea o opinie total diferită.

În ziua morţii Mădălinei nu am vrut să mă uit la televizor. Am anticipat că Boc şi Băsescu vor fi lăsaţi să respire, dar nu credeam că RTV şi A3 vor miza atât de mult pe subiectul sinuciderii Mădălinei, mai mult chiar decât OTV-ul. Aşa că a doua şi a treia zi am urmărit foarte multe discuţii pe tema asta. Bune, mă bucur să văd că jurnaliştii de la cele două televiziuni nu s-au stricat de tot.

Eu am însă o opinie separată. Eu o înţeleg pe Mădălina, aşa cum îi înţeleg pe majoritatea sinucigaşilor. Să fie clar, o persoană cu pregătirea şi experienţa de viaţă a Mădălinei a cântărit foarte bine gestul pe care l-a făcut. A ajuns la concluzia că nimic nu o mai poate întoarce din drum, fiindcă până atunci nu a fost nimeni care să-i pătrundă în suflet, în minte, care s-o înţeleagă, cu care să discute.

Sinucigaşii "gen Mădălina" sunt nişte persoane perfecţioniste. Ca şi ea, şi eu am tins şi tind către perfecţiune. Am realizat că nu se poate ajunge acolo, din cauza lumii şi a persoanelor imperfecte lângă care ne învârtim. Dar asta nu înseamnă că ne abandonăm ţelul. Atunci când intervine o ruptură, o cădere emoţională, o imperfecţiune lângă noi, avem nevoie de susţinere, de orice fel: dragoste, o vorbă bună, înţelegere. Dacă nu vin, suntem pierduţi şi depinde doar de factorii psihologici dacă facem pasul sau nu. Atenţie, nu vorbesc prin prisma unui sinugicaş, ci a celui care vrea ca totul în jurul lui să fie perfect.

Am auzit tot felul de aberaţii: că a fost egoistă, că nu a fost un om tare... Ba eu zic exact invers: nu a fost deloc egoistă, egoişti sunt cei care nu s-au gândit să-i ofere Mădălinei ceea ce avea nevoie, dar şi cei care gândesc acum "Ne-a lăsat să ne chinuim fără ea". Adică, dacă nici asta nu e dovadă de egoism... Nu a fost tare? Ba a fost prea tare! Câţi dintre noi nu s-au gândit măcar o dată că sinuciderea le-ar putea rezolva problemele? De ce nu au făcut-o? Pentru că nu au fost suficient de puternici pentru a duce la final gestul. Adică slăbiciune, ceea ce la Mădălina nu a fost cazul.

De ce Mădălina?
Mădălina Manole a fost o femeie care a avut nevoie să i se spună cât de bună, cât de frumoasă, cât de, cât de... Da, există astfel de oameni, care îşi hrănesc optimismul şi energia de viaţă din simple aprecieri. Şi eu sunt, din păcate nu am parte de ele, şi de-aia am o mină tristă. Dar hei, am învăţat să trec peste asta... Mădălina s-a iubit prea mult. Sunt persoane care spun că l-a lăsat pe puiuţul ei de un an şi ceva singur. Dar (aici s-ar putea să-i supăr pe fanii Mădălinei) v-aţi întrebat de ce Mădălina a avut copil abia la 41 de ani? Fiindcă a vrut să aibă ea parte de viaţă, să nu fie încurcată de un copil. Bun... A ajuns la 43 de ani, lumea nu o mai complimenta fiindcă a ei carieră era pe final, aşa că în acest moment avea nevoie de sprijin. S-a simţit dintr-odată urâtă, hâdă, ceea ce nu era deloc adevărat, chiar şi la vârsta asta Mădălina era o frumuseţe. Dar nu a fost cine să i-o spună. Probabil că soţul o iubea foarte tare, dar nu a ştiut să vorbească cu ea, s-o aprecieze.

Ştiţi ce mor eu? Urăsc replicile "Eu te iubesc aşa cum eşti". E cel mai urât lucru posibil să-i spui partenerului. Mădălina voia să fie frumoasă, trebuia să i se spună lucrul ăsta. Dacă soţul nu a ştiut, şi i-a dat o replică precum cea de mai sus, i-a întărit Mădălinei ideea că, într-adevăr, e o persoană urâtă.

De ce eu?
Chiar, de ce m-am băgat şi eu în povestea asta? Fiindcă o înţeleg pe Mădălina. Toată viaţa am vrut să fiu perfect, să fie pace în jurul meu, să mă înţeleg la perfecţie cu toată lumea, să am o familie perfectă, etc etc. După ce soţia mi-a zis să-mi iasă din cap prostia asta, fiindcă ea nu poate fi perfectă, mi-am dat seama că tot universul meu va avea multe imperfecţiuni. Şi acum muncesc să arăt ca Spartacus, şi acum mă chinui să fiu un tată perfect, şi acum vreau ca toată lumea să fie mulţumită şi fericită lângă mine, dar de multe ori nu-mi iese. Şi atunci, îmi vine să-mi iau câmpii, mă consum foarte tare, mă uzez pe interior, poate pe nedrept. Şi da, mă gândesc să plec, cel puţin până pe Marte! Nu sunt perfect, dar vreau să fiu. Însă trebuie să fiu ajutat. Aşa a gândit probabil şi Mădălina...

De ce alţii?
Acum vreun an a fost cazul fiului milionarului Axinte, care s-a sinucis la vreo 20 şi ceva de ani. La fel ca şi acum, aceleaşi întrebări idioate: "De ce, că la banii lui...". Bun, avea bani, putea să-şi cumpere orice, maşini, hoteluri, excursii, femei, bărbaţi, maimuţe... Un singur lucru nu putea cumpăra: o discuţie sinceră cu un prieten. E foarte greu să găseşti un prieten. Părinţii erau şi ei în lumea lor de lux, dar copiii au nevoie şi de dragoste, nu numai de bani. Oamenii nu sunt toţi la fel, sunt unii mai sensibili, unii care vor lume perfectă, nu dictată de tirania interesului, banului...

Concluzia
Am scris din inimă şi poate fără prea multă coerenţă. Viaţa este cel mai complex lucru şi cu greu poate fi înţeleasă. Omul, la fel: e o entitate cu extrem de multe sentimente, obiceiuri, calităţi. Nu poţi cere unui apropiat de-al tău să fie ca tine, fiindcă nu va putea niciodată. Uneori poate nici nu vrea... De-aia spun mereu că într-o relaţie trebuie să existe înţelegere, compromisuri şi susţinere. Nu încerca să înţelegi pe cineva, acceptă-l aşa cum e. Câteodată, eu nu mă înţeleg nici pe mine, dar să mă mai transpun şi într-un Cristian Andrei... Şi, mai ales, nu judeca un om! Nici măcar pe unul care şi-a luat viaţa. Dacă ai cu ce, ajută-l! Întreabă-l de ce e trsit şi încearcă-i să-i cucereşti mintea, nu inima. Eu, unul, aşa aş face cu oricine m-ar solicita, fiindcă ştiu cât e de greu să vrei să te descarci şi să nu ai cui!