Testament Antigona
În week-end am dat gata două cărţi, pentru că pe căldurile astea, în afară de plajă şi citit nu prea ai ce face. Iar dacă le şi combini, e şi mai mişto. E vorba de Testamentul, de John Grisham şi Antigona, de Sofocle. Total diferite...
Despre prima nu prea am ce spune, decât că autorul a dezvoltat o idee bună pe vreo 450 de pagini, deşi putea să salveze pădurea şi să o comprime la maxim 100... Asta pentru că am intuit de la început deznodământul poveştii, iar schimbarea radicală petrecută în penultima pagină a fost, cred, mai degrabă ideea editorului, decât a autorului, pentru a-l lăsa mască pe cititor. Dar nu prea mai era nevoie, era deja târziu... În câteva cuvinte, miliardarul american Troy Phelan e pe moarte şi îşi scrie testamentul. Cei şase copii şi fostele trei neveste de-abia aşteaptă să scape de datorii cu cele 11 miliarde de dolari care urmează să le vină, numai că Troy le-o trage original şi lasă întreaga avere unei fete din flori, acum în vârstă de 42 de ani, despre care nu ştia nimeni nimic. Misionară a Domnului la graniţa dintre Brazilia şi Bolivia, Rachel refuză moştenirea fabuloasă, pe care o lasă asociaţiilor de binefacere. Banal, nu?
În schimb, m-a surprins Antigona pentru cât de bine e scrisă şi cât de actuală e. Recunosc că e o alegere ciudată, dar nu o citisem niciodată, şi am cunoscut odată, demult, pe cineva cu numele Antigona, şi nu-i ştiam povestea...
Antigona, fiica lui Oedip (cel căsătorit cu mama lui), sfidează porunca actualului rege al Tebei, Creon, şi îl înmormântează creştineşte pe fratele ei Polinike. Creon decisese ca Polinike să rămână neînmormântat fiindcă a atacat Teba ca duşman, provocând moartea fratelui lui bun, Euridice. Antigona îşi înmormântează ambii fraţi, apoi acceptă pedeapsa lui Creon cu demnitate:
"E aşa frumos să mori
Cu sufletu-mpăcat! Voi hodini cu cel
Ce mie mi-a fost drag, cui dragă eu i-am fost
Şi sfânta vină-mi va fi fost. Mai îndelung
Vom fi-ndrăgiţi de morţi, decât de cei ce-s vii
În ţărnă voi dormi pe veci!"
Problema apare pentru regele Creon atunci când fiul lui cel mic şi iubit, Hemon, îi reproşează că a luat o decizie gravă şi radicală faţă de iubita lui, Antigona. Creon îi cere lui Hemon să renunţe la dragostea pentru Antigona, fiindcă el nu va da înapoi de la pedeapsa pe care i-a dictat-o fetei lui Oedip, cu toate că Oedip, regele de dinaintea lui, i-a fost prieten devotat.
"Pe-ale cetăţii rânduieli să le păzim
Şi cârmuiţi de vreo femeie nu ne vrem
De-ar fi să fim din cârmuire răsturnaţi,
Măcar să fim de-un om, dar de-o muiere nu!"
Super asta cu muierea, nu? Ei bine, aflând ce vrea să facă regele, proorocul oficial Tiresias (un fel de Neti Sandu al Tebei) vine într-un suflet şi îi spune lui Creon că e o mare greşeală, ce va atrage după sine numai tragedii.
"Gândeşte fiul meu, toţi oamenii greşesc;
Când însă ai greşit, dar vrei s-o-ndrepţi, atunci
Nu te-ndărătniceşti, eşti înţelept... Vei fi
Şi fericit! că-mbăţoşarea în greşeli,
Să ştii, greşeli cu droaia trage după ea."
Deşi se sperie puţin, fiindcă ţinea întotdeauna cont de ce-i prezicea Tiresias, regele Creon o ţine pe-a lui şi o pedepseşte drastic pe Antigona pentru că i-a încălcat porunca şi l-a înmormântat pe Polinike. Răzbunarea zeilor e cumplită: atât Hemon, cât şi regina, soţia lui, îşi curmă viaţa, nemaisuportând să trăiască alături de un om fără nici un pic de suflet. Tragedia se termină cu un rege Creon dărâmat, fiindcă ştie că numai orgoliul lui prostesc i-a răpus două fiinţe iubite.
Ce m-a surprins foarte mult la această poveste este însă opinia Antigonei despre pierderea unui frate, opinie care se pare că a dat mult de gândit filosofilor greci, secole de-a rândul. Ea spune că decât să-şi piardă un frate, mai bine îi murea soţul sau un fiu, fiindcă un bărbat sau un copil poate să mai găsească/facă, dar un frate, odată pierdut, nu mai poate fi înlocuit, fiindcă părinţii ei nu vor mai putea concepe un copil! Ciudat, nu?
Şi în încheiere, tot în Antigona am reţinut o superbă odă dedicată omului, pe care v-o transcriu aici. Cine are răbdare s-o citească, nu va avea nimic de pierdut:
"În lume-s multe mari minuni,
Mai mari ca omul însă nu-s!
Purtat de vânt, străbate mări,
Prin hulă şi prin val spumos,
Prin val vuind vijelios.
El an de an, fără istov,
Cu plugul lui tras de catâri,
Răstoarnă brazda în pământ,
O,-n veci neistovit pământ!
Născocitor, a prins în laţ
Jivinele de prin păduri
Şi păsările din văzduh;
A prins în iţe de năvod
Şi peştii din adânc de mări;
Mai cad tot în capcana lui
Şi fiarele de prin câmpii
Şi de prin munţi - viclean ce e!
Pe armăsarii încomaţi
I-a înhămat, i-a pus în jug,
Cum a înjugat el de prin munţi
Pe taurii cei ne-mblânziţi.
El, singur, zborul gândului
Şi-al vorbii dar le-a dibăcit
Şi ştie-a cârmui cetăţi.
A izbutit a se feri
De geruri aspre şi furtuni,
Că-i spornic tare-n născociri!
Şi tot ce fi-va, va-nfrunta;
Pe Hades doar a-l ocoli
El nu va izbuti nicicând,
Măcar că leacul multor boli
Ce n-aveau leac, el le-a găsit!
Despre prima nu prea am ce spune, decât că autorul a dezvoltat o idee bună pe vreo 450 de pagini, deşi putea să salveze pădurea şi să o comprime la maxim 100... Asta pentru că am intuit de la început deznodământul poveştii, iar schimbarea radicală petrecută în penultima pagină a fost, cred, mai degrabă ideea editorului, decât a autorului, pentru a-l lăsa mască pe cititor. Dar nu prea mai era nevoie, era deja târziu... În câteva cuvinte, miliardarul american Troy Phelan e pe moarte şi îşi scrie testamentul. Cei şase copii şi fostele trei neveste de-abia aşteaptă să scape de datorii cu cele 11 miliarde de dolari care urmează să le vină, numai că Troy le-o trage original şi lasă întreaga avere unei fete din flori, acum în vârstă de 42 de ani, despre care nu ştia nimeni nimic. Misionară a Domnului la graniţa dintre Brazilia şi Bolivia, Rachel refuză moştenirea fabuloasă, pe care o lasă asociaţiilor de binefacere. Banal, nu?
În schimb, m-a surprins Antigona pentru cât de bine e scrisă şi cât de actuală e. Recunosc că e o alegere ciudată, dar nu o citisem niciodată, şi am cunoscut odată, demult, pe cineva cu numele Antigona, şi nu-i ştiam povestea...
Antigona, fiica lui Oedip (cel căsătorit cu mama lui), sfidează porunca actualului rege al Tebei, Creon, şi îl înmormântează creştineşte pe fratele ei Polinike. Creon decisese ca Polinike să rămână neînmormântat fiindcă a atacat Teba ca duşman, provocând moartea fratelui lui bun, Euridice. Antigona îşi înmormântează ambii fraţi, apoi acceptă pedeapsa lui Creon cu demnitate:
"E aşa frumos să mori
Cu sufletu-mpăcat! Voi hodini cu cel
Ce mie mi-a fost drag, cui dragă eu i-am fost
Şi sfânta vină-mi va fi fost. Mai îndelung
Vom fi-ndrăgiţi de morţi, decât de cei ce-s vii
În ţărnă voi dormi pe veci!"
Problema apare pentru regele Creon atunci când fiul lui cel mic şi iubit, Hemon, îi reproşează că a luat o decizie gravă şi radicală faţă de iubita lui, Antigona. Creon îi cere lui Hemon să renunţe la dragostea pentru Antigona, fiindcă el nu va da înapoi de la pedeapsa pe care i-a dictat-o fetei lui Oedip, cu toate că Oedip, regele de dinaintea lui, i-a fost prieten devotat.
"Pe-ale cetăţii rânduieli să le păzim
Şi cârmuiţi de vreo femeie nu ne vrem
De-ar fi să fim din cârmuire răsturnaţi,
Măcar să fim de-un om, dar de-o muiere nu!"
Super asta cu muierea, nu? Ei bine, aflând ce vrea să facă regele, proorocul oficial Tiresias (un fel de Neti Sandu al Tebei) vine într-un suflet şi îi spune lui Creon că e o mare greşeală, ce va atrage după sine numai tragedii.
"Gândeşte fiul meu, toţi oamenii greşesc;
Când însă ai greşit, dar vrei s-o-ndrepţi, atunci
Nu te-ndărătniceşti, eşti înţelept... Vei fi
Şi fericit! că-mbăţoşarea în greşeli,
Să ştii, greşeli cu droaia trage după ea."
Deşi se sperie puţin, fiindcă ţinea întotdeauna cont de ce-i prezicea Tiresias, regele Creon o ţine pe-a lui şi o pedepseşte drastic pe Antigona pentru că i-a încălcat porunca şi l-a înmormântat pe Polinike. Răzbunarea zeilor e cumplită: atât Hemon, cât şi regina, soţia lui, îşi curmă viaţa, nemaisuportând să trăiască alături de un om fără nici un pic de suflet. Tragedia se termină cu un rege Creon dărâmat, fiindcă ştie că numai orgoliul lui prostesc i-a răpus două fiinţe iubite.
Ce m-a surprins foarte mult la această poveste este însă opinia Antigonei despre pierderea unui frate, opinie care se pare că a dat mult de gândit filosofilor greci, secole de-a rândul. Ea spune că decât să-şi piardă un frate, mai bine îi murea soţul sau un fiu, fiindcă un bărbat sau un copil poate să mai găsească/facă, dar un frate, odată pierdut, nu mai poate fi înlocuit, fiindcă părinţii ei nu vor mai putea concepe un copil! Ciudat, nu?
Şi în încheiere, tot în Antigona am reţinut o superbă odă dedicată omului, pe care v-o transcriu aici. Cine are răbdare s-o citească, nu va avea nimic de pierdut:
"În lume-s multe mari minuni,
Mai mari ca omul însă nu-s!
Purtat de vânt, străbate mări,
Prin hulă şi prin val spumos,
Prin val vuind vijelios.
El an de an, fără istov,
Cu plugul lui tras de catâri,
Răstoarnă brazda în pământ,
O,-n veci neistovit pământ!
Născocitor, a prins în laţ
Jivinele de prin păduri
Şi păsările din văzduh;
A prins în iţe de năvod
Şi peştii din adânc de mări;
Mai cad tot în capcana lui
Şi fiarele de prin câmpii
Şi de prin munţi - viclean ce e!
Pe armăsarii încomaţi
I-a înhămat, i-a pus în jug,
Cum a înjugat el de prin munţi
Pe taurii cei ne-mblânziţi.
El, singur, zborul gândului
Şi-al vorbii dar le-a dibăcit
Şi ştie-a cârmui cetăţi.
A izbutit a se feri
De geruri aspre şi furtuni,
Că-i spornic tare-n născociri!
Şi tot ce fi-va, va-nfrunta;
Pe Hades doar a-l ocoli
El nu va izbuti nicicând,
Măcar că leacul multor boli
Ce n-aveau leac, el le-a găsit!
Comentarii