Mistreţul cu colţi de argint
Zilele trecute am făcut o aroganţă pe Facebook, făcând mişto de Jose Mourinho, după ce Realul s-a chinuit să scoată un 0-0 amărât cu nou-promovata Levante. Mi-am adus atunci aminte de senzaţionala poezie Mistreţul cu colţi de argint, a lui Ştefan Augustin Doinaş şi am improvizat puţin:
Portughezul cu colţi de argint tociţi
Un prinţ prin Levant
Îndrăgind vânătoarea
Prin inimă neagră de-apărare trecea
Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea.
Duminică şi luni am fost chinuit de această poezie. Am încercat să mi-o reamintesc, dar am avut multe lapsusuri, dat fiind faptul că au trecut mai bine de 15 ani de când nu am mai recitat-o. Aşa că azi, nu am mai rezistat, şi am căutat-o pe google. După părerea mea, Mistreţul cu colţi de argint este cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată în limba română! De când am auzit-o prima dată, am vrut s-o învăţ. Pe vremea când făceam eu liceul, poezia lui Doinaş nu era în programă, am înţeles că a fost introdusă mai târziu.
Aveam mai puţin de 18 ani, când am auzit la fratele meu pe un disc de vinil un concert Flacăra, al lui Adrian Păunescu. Printre melodii, mi-a reţinut atenţia o extraordinară interpretare a lui Caramitru, parcă... Recita o poezie super-mişto. M-am uitat pe copertă şi am văzut că se numeşte Mistreţul cu colţi de argint... Fiindcă pe atunci nu exista internetul, am dat fuga la bibliotecă şi am împrumutat cartea lui Doinaş, cu poezia. Şi am învăţat-o pe dinafară, dar nu oricum, ci cu intonaţia incredibilă a actorului (nu bag mâna în foc că era Caramitru). Cu această poezie am făcut furori la un cenaclu, interpretarea mea stârnind un val de aplauze!!! Ce mândru am fost atunci! Mă şi vedeam actor de Hollywood... Chiar am intenţionat o perioadă să dau la UNATC, dar am renunţat când m-am interesat şi am aflat că sunt tineri care dau şi de 10 ani şi tot nu intră...
Oricum, celor care nu o ştiau, iată poezia în întregime:
Mistreţul cu colţi de argint
de Ştefan Augustin Doinaş
Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea,
cânta dintr-un flaut de os şi zicea:
- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...
- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...
Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeata de lemn!...
- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeata de fier!...
- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el striga îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeata de foc!...
- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! Sub luceferii palizi ai bolţii
cum sta în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...
- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună... însă foarte puţin.
Portughezul cu colţi de argint tociţi
Un prinţ prin Levant
Îndrăgind vânătoarea
Prin inimă neagră de-apărare trecea
Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea.
Duminică şi luni am fost chinuit de această poezie. Am încercat să mi-o reamintesc, dar am avut multe lapsusuri, dat fiind faptul că au trecut mai bine de 15 ani de când nu am mai recitat-o. Aşa că azi, nu am mai rezistat, şi am căutat-o pe google. După părerea mea, Mistreţul cu colţi de argint este cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată în limba română! De când am auzit-o prima dată, am vrut s-o învăţ. Pe vremea când făceam eu liceul, poezia lui Doinaş nu era în programă, am înţeles că a fost introdusă mai târziu.
Aveam mai puţin de 18 ani, când am auzit la fratele meu pe un disc de vinil un concert Flacăra, al lui Adrian Păunescu. Printre melodii, mi-a reţinut atenţia o extraordinară interpretare a lui Caramitru, parcă... Recita o poezie super-mişto. M-am uitat pe copertă şi am văzut că se numeşte Mistreţul cu colţi de argint... Fiindcă pe atunci nu exista internetul, am dat fuga la bibliotecă şi am împrumutat cartea lui Doinaş, cu poezia. Şi am învăţat-o pe dinafară, dar nu oricum, ci cu intonaţia incredibilă a actorului (nu bag mâna în foc că era Caramitru). Cu această poezie am făcut furori la un cenaclu, interpretarea mea stârnind un val de aplauze!!! Ce mândru am fost atunci! Mă şi vedeam actor de Hollywood... Chiar am intenţionat o perioadă să dau la UNATC, dar am renunţat când m-am interesat şi am aflat că sunt tineri care dau şi de 10 ani şi tot nu intră...
Oricum, celor care nu o ştiau, iată poezia în întregime:
Mistreţul cu colţi de argint
de Ştefan Augustin Doinaş
Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea,
cânta dintr-un flaut de os şi zicea:
- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...
- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...
Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeata de lemn!...
- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeata de fier!...
- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el striga îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeata de foc!...
- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! Sub luceferii palizi ai bolţii
cum sta în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...
- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună... însă foarte puţin.
Comentarii
Mistretul cu colti de argint este o poezie mare, poezie ce a fost asemanata cu Luceafarul. Adica, printul ala isi urma idealul sau, era in stare sa se sacrifice pentru a si-l indeplini.
Ideal maret, si final banal. Ca si-n Luceafarul! (Atentie, nu ma refer la finalul celor 2 poeme, ci la modul in care cei doi idealisti isi vad spulberate visele).
auditie placuta.
George, ma stii deja. Am folosit mult sarcasm. Normal ca-ti place Minulescu, daca te atinge la coarda sensibila, asa cum mie imi place Bacovia. Dar stii ca am mai discutat asta...
Pe vremea mea era in programa dar eu o stiam tot de pe discul cu cenaclul flacara. asta era prin '91.
Vocea de pe vinil era a lui Nicu Stan si la orga Idu Barbu.
Din cate spui cam atnci eram si eu la liceu si era in programa de a 12-a.
probabl ai lipsit de la scoala cind s-a predat. :)