Voyeur fără voie

De circa o jumătate de an, în blocul vecin s-a mutat o familie care nu vrea să aibă niciun fel de intimitate. Oamenii nu şi-au pus perdele la geamuri, nu draperii, nu storuri... Nici la dormitor, nici la sufragerie, nici la bucătărie... Îşi fac de mâncare, servesc masa, stau la ţigări sau se uită la televizor în public. Din fericire/nefericire eu nu pot să-i urmăresc continuu, pentru că apartamentul lor nu e pe partea unde eu am vederea, dar îmi sar în ochi atunci când ies din scară. Însă, probabil vecinii mei de palier îi spionează în cea mai mare parte a timpului.

Să-ţi pui viaţa pe tapet nu mi se pare o idee prea bună. Ok, nu ai taine cu nimeni, înţeleg asta! Nici eu nu sunt un pudic dintr-ăla, care nu se dezbracă în public sau nu se schimbă de haine până nu stinge lumina şi nu trage draperiile... Dar nu prea sunt de acord nici cu lipsa asta de intimitate. Nu îmi surâde ideea ca vecinii mei să se uite la nevastă-mea atunci când iese în halat de la baie, sau când se piaptănă, ori mai ştiu eu ce face. Şi sigur nu doresc să devin subiect de bârfă!

Familia aceasta îmi aduce aminte de o alta. Acum mai mulţi ani am stat o săptămână la Bucureşti, la unchiul meu, profesor doctor în matematică. Mă pregăteam pentru Bacalaureat. De la fereastra camerei mele vedeam, la fel ca întreg blocul, un apartament de peste stradă (distanţă foarte mică), acolo unde o familie se dădea în spectacol cu o lipsă totală de inhibiţii. Femeia stătea în chiloţi şi cu sânii goi, seară de seară, iar el în pantaloni scurţi şi la bustul gol. Am şi acum în minte imaginile cu tipa, tânără şi cu un corp superb, călcând, spălând vase, sărutându-se cu soţul sau stând pur şi simplu la televizor. Atunci îmi doream să am o familie dezinhibată, acum nu mi-am schimbat doleanţa, dar secretele să rămână între pereţii noştri. De-aia am şi perdele, şi draperii, şi storuri...