Si eu l-am iubit pe Mike
Cam tarziu, trebuie sa recunosc, ii aduc si eu un ultim omagiu lui Michael Jackson, omul care a continuat istoria muzicii dupa disparitia lui Elvis Presley. Si eu am fost fan Michael Jackson, asemenea milioanelor de tineri din perioada 1980-1990, cea mai buna din cariera lui Mike. Ascultam cu mare placere hiturile lui, ii dadusem indicatii clare tatului meu (Dumnezeu sa-l ierte) sa-mi cumpere din Bulgaria discurile lui, pe care le puneam la pick-up la maxim, spre disperarea vecinilor.
Cand am auzit ca vine in Romania, la concertul din 1992, am facut pe naiba si am cumparat bilet! Eram in discutii oricum cu o fata, membra de onoare in fan-clubul Michael Jackson din Bucuresti, era chiar sora sefului fan-clubului. O abordasem prin posta, cu plicuri, deh, atunci nu existau nici telefoane mobile, nici messenger, nici Internet... Si dupa un schimb asiduu de scrisori, am intrat in posesia biletului, apoi am fost si la concert, cea mai interesanta experienta din viata mea, din punct de vedere muzical!
Tin minte ca am plecat la Bucuresti cu 2 zile inainte de concert, pentru a socializa cu fanii, poate si pentru a incerca sa ma imprietenesc mai bine cu tipa care mi-a facut rost de bilet :P. Fata era frumusica, o migniona bruneta cu ochi intepatori, numai ca momentul a fost ales prost, fata era prea indragostita... de Mike! Ne-am intalnit, am discutat cate in luna si in stele, dar invariabil ne intorceam la Michael Jackson si muzica lui. A, apropo, imi amintesc ca tipa era verisoara buna cu Bianca Brad, mi-a aratat o gramada de poze din zilele ei bune (tocmai ce fusese Miss Romania), era in voga atunci. Chiar mi-a obtinut si un autograf de la ea! Din pacate, toate amintirile stranse in 1992, cand aveam doar 18 ani, s-au dus, le lipisem pe un caiet gen Jurnal, pe care l-am pierdut la un moment dat, cu atatea mutari ce au survenit in viata mea.
Sa revin la concert... Am plecat spre stadionul National, actualul Lia Manoliu, de fapt actualul santier, foarte devreme. M-am descurcat cu greu cu metroul, eram singur-singurel, pe la ora 10 dimineata am ajuns si am intrat pe teren, aveam bilet pe teren. Am fost extrem de aproape de scena, de fapt asta a fost si motivul pentru care am plecat devreme. Circa 10 metri aveam de scena, dar pana sa inceapa spectacolul era mult. Muuuult... Am stat mai mult de 12 ore in picioare, fara nimic de mancare sau bautura fiindca nu era permis, am vazut cum sute de tineri lesina in jurul meu si sunt luati cu salvarea si nu o data am avut impresia ca urmez si eu... Din fericire, dragostea de Michael m-a tinut viu... Cel mai greu a fost cand deja in spatele meu se umpluse terenul si se creau valuri, eram storcosit de aceste valuri, nu aveam echilibru si ne pravaleam unii peste altii, dar am rezistat eroic.
Show-ul a fost incredibil, va dati seama. Nici acum nu-l uit, am secventele vii in minte, cu aparitia lui misterioasa, cu coborarea ingerului, cu dansul MoonWalk, cu momentul Heal de World... Of, ce vremuri minunate... Am si acum spectacolul inregistrat pe o caseta video, numai ca nu mai am video =))
Ce s-a intamplat dupa aceea, tine de domeniul fantasticului. Michael s-a schimbat enorm, au intervenit copiii, nu mai era Peter Pan-ul cel care nu dorea sa se schimbe vreodata, apoi scandalurile si operatiile, retragerea prematura, hulirea si uitarea. Si eu am urmat acelasi drum. Nu mi-a mai placut Michael, concertul din 1996 m-a prins in Bucuresti cu facultatea, dar nu m-a mai interesat. Deja nu prea mai eram fan. Iar in ultimii ani, tot ceea ce facea Michael, cu aparitiile lui socante, nu facea altceva decat sa ma faca sa-l ironizez la maxim. Poate si eu trecusem de faza Peter Pan (apropo, azi am alergat ca nebunul prin oras sa cumpar Adevarul cu cartea Disney, care nu e alta decat... Peter Pan!). Pacat ca s-a ratat, fiindca eu cred ca s-a ratat, pacat fiindca putea deveni chiar mai mare decat Elvis.
Tot ceea ce se intampla acum, dupa moartea lui, este absolut normal. Toata recunoasterea mondiala, toate stirile pozitive, rememorarea carierei lui, necrologul zilnic de care are parte, toate acestea vin ca urmare a faptului ca a fost candva un star iubit de milioane de oameni. Si eu, ca multi alti fosti fani readusi la lumina de acest eveniment nedorit, am redevenit nostalgic dupa vremurile de demult. Ce mult l-am iubit pe Mike!
Cand am auzit ca vine in Romania, la concertul din 1992, am facut pe naiba si am cumparat bilet! Eram in discutii oricum cu o fata, membra de onoare in fan-clubul Michael Jackson din Bucuresti, era chiar sora sefului fan-clubului. O abordasem prin posta, cu plicuri, deh, atunci nu existau nici telefoane mobile, nici messenger, nici Internet... Si dupa un schimb asiduu de scrisori, am intrat in posesia biletului, apoi am fost si la concert, cea mai interesanta experienta din viata mea, din punct de vedere muzical!
Tin minte ca am plecat la Bucuresti cu 2 zile inainte de concert, pentru a socializa cu fanii, poate si pentru a incerca sa ma imprietenesc mai bine cu tipa care mi-a facut rost de bilet :P. Fata era frumusica, o migniona bruneta cu ochi intepatori, numai ca momentul a fost ales prost, fata era prea indragostita... de Mike! Ne-am intalnit, am discutat cate in luna si in stele, dar invariabil ne intorceam la Michael Jackson si muzica lui. A, apropo, imi amintesc ca tipa era verisoara buna cu Bianca Brad, mi-a aratat o gramada de poze din zilele ei bune (tocmai ce fusese Miss Romania), era in voga atunci. Chiar mi-a obtinut si un autograf de la ea! Din pacate, toate amintirile stranse in 1992, cand aveam doar 18 ani, s-au dus, le lipisem pe un caiet gen Jurnal, pe care l-am pierdut la un moment dat, cu atatea mutari ce au survenit in viata mea.
Sa revin la concert... Am plecat spre stadionul National, actualul Lia Manoliu, de fapt actualul santier, foarte devreme. M-am descurcat cu greu cu metroul, eram singur-singurel, pe la ora 10 dimineata am ajuns si am intrat pe teren, aveam bilet pe teren. Am fost extrem de aproape de scena, de fapt asta a fost si motivul pentru care am plecat devreme. Circa 10 metri aveam de scena, dar pana sa inceapa spectacolul era mult. Muuuult... Am stat mai mult de 12 ore in picioare, fara nimic de mancare sau bautura fiindca nu era permis, am vazut cum sute de tineri lesina in jurul meu si sunt luati cu salvarea si nu o data am avut impresia ca urmez si eu... Din fericire, dragostea de Michael m-a tinut viu... Cel mai greu a fost cand deja in spatele meu se umpluse terenul si se creau valuri, eram storcosit de aceste valuri, nu aveam echilibru si ne pravaleam unii peste altii, dar am rezistat eroic.
Show-ul a fost incredibil, va dati seama. Nici acum nu-l uit, am secventele vii in minte, cu aparitia lui misterioasa, cu coborarea ingerului, cu dansul MoonWalk, cu momentul Heal de World... Of, ce vremuri minunate... Am si acum spectacolul inregistrat pe o caseta video, numai ca nu mai am video =))
Ce s-a intamplat dupa aceea, tine de domeniul fantasticului. Michael s-a schimbat enorm, au intervenit copiii, nu mai era Peter Pan-ul cel care nu dorea sa se schimbe vreodata, apoi scandalurile si operatiile, retragerea prematura, hulirea si uitarea. Si eu am urmat acelasi drum. Nu mi-a mai placut Michael, concertul din 1996 m-a prins in Bucuresti cu facultatea, dar nu m-a mai interesat. Deja nu prea mai eram fan. Iar in ultimii ani, tot ceea ce facea Michael, cu aparitiile lui socante, nu facea altceva decat sa ma faca sa-l ironizez la maxim. Poate si eu trecusem de faza Peter Pan (apropo, azi am alergat ca nebunul prin oras sa cumpar Adevarul cu cartea Disney, care nu e alta decat... Peter Pan!). Pacat ca s-a ratat, fiindca eu cred ca s-a ratat, pacat fiindca putea deveni chiar mai mare decat Elvis.
Tot ceea ce se intampla acum, dupa moartea lui, este absolut normal. Toata recunoasterea mondiala, toate stirile pozitive, rememorarea carierei lui, necrologul zilnic de care are parte, toate acestea vin ca urmare a faptului ca a fost candva un star iubit de milioane de oameni. Si eu, ca multi alti fosti fani readusi la lumina de acest eveniment nedorit, am redevenit nostalgic dupa vremurile de demult. Ce mult l-am iubit pe Mike!
Comentarii