22 decembrie, am fost acolo!

Nu în 1989, ci 20 de ani mai târziu... Bine, am trecut de nenumărate ori prin Piaţa Revoluţiei în perioada studenţiei, dar întâmplarea a făcut ca ieri, pe 22, să am drum pe la Ateneu, aşa că am tras maşina pentru un sfert de oră pe dreapta şi m-am dus şi eu să mă reculeg la simbolurile Revoluţiei ridicate şi cinstite acolo, sub balconul celebru. Am simţit nişte fiori ciudaţi pe şira spinării, asta pentru că mi-am amintit de evenimentele de acum 20 de ani, momente ce m-au marcat pe viaţă.

22 decembrie 1989. Eram cu grupul meu de prieteni pe "Maracana" şi jucam fotbal. "Maracana" este malul râului Argeş, vizavi de EuroMall, locul unde Dobrin şi-a şlefuit finele-i glezne celebre. Aveam 15 ani şi deja fusesem informat de tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, că sunt mişcări revoluţionare în ţară de câteva zile, deh, el asculta Europa Liberă. Ştiam că se anunţase stare de necesitate în ţară din cauza revoltei de la Timişoara şi chiar glumeam cu prietenii mei că e posibil să ne aresteze de la meci, pentru că nimeni nu mai avea voie să circule "în gaşcă". Şi cum ne încingeam noi la un fotbal, vedem pe podul Viilor agitaţie mare, semn că se întâmplă ceva. După câteva zeci de minute, vedem un autobuz plin cu oameni care agitau steaguri cu gaură şi ţipau: "Ceauşescu a căzut" şi "Libertate"!

Impactul a fost nimicitor chiar şi pentru nişte copii ca noi, ştiam foarte bine ce înseamnă Ceauşescu, pe vremea aia nici nu aveai voie să pronunţi numele dictatorului. Am dat cu şutul la minge şi am plecat cu toţii acasă, să vedem ce se întâmplă. Mama, Dumnezeu să o odihnească, se uita la televizor şi m-a informat că Ceauşescu a fugit cu elicopterul, televiziunea e liberă şi s-a făcut Revoluţia, am scăpat de comunism. M-am îmbrăcat repede şi am plecat în piaţa centrală, acolo unde se strânseseră mii de oameni. Mai multe persoane erau în balconul Casei Albe şi ţineau discursuri mobilizatoare, de genul "Haideţi la Bucureşti, ca să înfăptuim Revoluţia", lumea aplauda şi se bucura.

Seara a apărut zvonul că nişte terorişti urmează să ajungă în piaţă şi să intre cu tancurile peste noi, să ne calce, sau să tragă în noi! Deja se anunţase că se trage la Spital şi au murit câţiva oameni, aşa că sentimentul ciudat, pe care nu-l mai întâlnisem până atunci, de bucurie, a fost luat de nişte fiori de teamă! Deşi aş fi vrut să stau şi eu, ca orice tânăr teribilist, mi-am adus aminte că mama m-a rugat să nu risc nimic şi să mă duc acasă.

Toată noaptea am stat la televizor şi am ţinut pumnii celor care făceau Revoluţia la Bucureşti. Am fost cu sufletul alături de cei care au murit la Televiziune, la Inter sau în Piaţa Revoluţiei. La fel şi în zilele următoare, până pe 25 decembrie, când cu toţii am văzut cumplita moarte a Ceauşeştilor la televizor. Sunt imagini şi trăiri care or să îmi rămână vii întipărite toată viaţa! Şi, spre deosebire de mulţi politicieni de azi, eu o să păstrez până la moarte un respect deosebit timişorenilor, bucureştenilor, EROILOR Revoluţiei! Cinste lor!