Ai grija ce-ti Dor(yan)esti!
Am terminat de citit cartea castigata la concursul propus de Raluca, "Portretul lui Dorian Gray", si inca stau in expectativa... Am promis ca fac o recenzie a lucrarii lui Oscar Wilde, dar sunt bulversat. Ma simt incapabil pe moment de a scrie ceva din simplul motiv ca finalul cartii mi-a daramat toata constructia pe care mi-o facusem pe parcurs.
Cunosc sentimentul, am mai trait de cateva ori astfel de intamplari. Daca mi se permite comparatia, "Portretul..." este ca un meci de fotbal prost si lalai in primele 80 de minute, dupa care echipele se dezlantuie intr-un spectacol uluitor de goluri si evenimente pe care tu, ca jurnalist ce trebuie sa trimita o cronica sub presiunea inchiderii editiei ziarului, nu stii cum sa-l interpretezi, in lumina celor intamplate mai devreme. Si, cand in sfarsit ti-ai recapatat inspiratia si crezi ca ai facut o relatare desteapta, in prelungiri se mai inscrie un gol, care schimba total si castigatorul, si destinul echipelor, dar si, obligatoriu, cronica ta! Mi s-a intamplat de cateva ori ca inainte de a apasa pe "SEND" sa trebuiasca sa schimb tot articolul, asta in timp ce Jingao sau Emilian (depinde de perioada) fierbeau de nervi ca nu pot trimite ziarul la tiparit.
Asa si cu "Portretul...". Jumatate din carte esti plictisit cu niste discutii filozofice ale unor britanici de rang inalt, care mai de care mai aberante, mai narcisiste sau mai mitocane (dupa caz). Doi barbati, pictorul Basil Hallward si lordul Henry, sunt fascinati, ba chiar indragostiti de un tanar de o frumusete si o gingasie rara, Dorian Gray, un Narcis al Angliei inceputului de secol XIX. Ambii il gratuleaza cu daruri si virtuti si-l bombardeaza cu sentimente vecine cu dragostea. Credeti-ma, e destul de greu pentru un barbat sa citeasca declaratii de iubire infinita adresate tot unui barbat, asa ca am depasit cu greu momentul, plus ca Oscar Wilde are si un stil de a transforma orice simpla descriere intr-o insiruire de metafore nesfarsite...
Aflat in gratiile Divinitatii, care i-a asezat pe soclu o asemenea muza, Basil asterne pe panza cea mai reusita lucrare a sa: portretul lui Dorian Gray. Tabloul este atat de frumos incat il face gelos pe insusi Dorian care, intr-un exces de sinceritate de un egoism absolut, emite o remarca banala, dar care se va dovedi a fi esentiala in derularea ulterioara a evenimentelor: "Ce trist este! Voi deveni batran, oribil si inspaimantator. Dar aceasta imagine va ramane vesnic tanara. Cel putin daca ar fi fost invers! Imaginea din tablou sa fi imbatranit, iar eu sa fi ramas mereu tanar! Pentru asta... as da totul! Nu exista nimic pe lume pe care nu l-as da", spune Dorian, nestiind ca de fapt in acel moment isi amaneteaza viata!
Furios pe frumusetea si eternitatea tabloului, Dorian il ia si-l incuie in cea mai intunecoasa camera a palatului in care locuieste, in ciuda faptului ca Basil ar fi vrut sa-l expuna in cele mai apreciate galerii din Londra sau Paris, iar lordul Henry ar fi platit orice pret pentru a-l avea! Mai mult, o vreme Dorian traieste cu spaima bolnava ca prietenii, invitatii de onoare sau chiar servitorii se strecoara in camera pentru a admira portretul si a face apoi comparatii deloc magulitoare la adresa lui... Aceeasi cultura pagubitoare a propriului eu ii aduce eroului prima mare greseala a vietii lui: orgoliul lui nemasurat o impinge la sinucidere pe prima fata pe care a iubit-o. In loc de cainta, Dorian sarbatoreste un eveniment obscur, scotand la iveala pentru prima data caracterul sau putred.
O vreme, actiunea treneaza aidoma unui joc de societate lung si plictisitor. Ba chiar autorul face un salt in timp de circa 11 ani, perioada in care doar ni se sugereaza la ce nivel a ajuns Dorian: inalt in viata de zi cu zi, jos intr-ale sufletului. Pretul platit de Dorian Gray pentru "tinerete fara batranete" a fost mult prea mare. Viata lui se hidoseste cu timpul, aidoma portretului! O pata pe tablou - o crima odioasa, un rid pe fata - o noapte pierduta in bodegile rau famate ale Londrei, o crapatura in panza - o stare euforica data de droguri, etc... Si, cu toate ca duce o viata secreta desfranata, nobilul Dorian Gray ajunge ca la varsta de 40 de ani sa arate la fel de pur ca in acea zi de iunie, cand numara doar 20 de primaveri.
Cuprins de remuscari pentru toate crimele pe care le-a facut (l-a omorat chiar si pe bunul lui prieten, pictorul Basil), Dorian se decide sa se rupa de trecut si sa devina filantrop. Si singura punte catre trecutul abject i se pare chiar infamul portret, considerat a fi jignirea suprema adusa frumusetii si gingasiei lui, asa ca alege sa spintece panza aruncata in cotloanele vilei sale de burghez. Numai ca lama cutitului nu sfasiie numai hidosenia unui portret odata adonisian, ci curma si viata lui Dorian, ba chiar si povestea uluitoare a lui Oscar Wilde! Brusc si nemilos, lasandu-l pe cititor, pe romaneste, prost! Si cu o intrebare pe buze: cum ar fi fost viata lui Dorian, daca el n-ar fi fost atat de narcisist?
As fi vrut sa-l compar pe Dorian Gray cu Jack "The Reaper" sau cu criminalul incantator din "American Psycho", dar finalul abrupt al povestii mi-a taiat brusc avantul. "Portretul lui Dorian Gray" reprezinta zugravirea perfecta a expresiei hollywoodiene "Ai grija ce-ti doresti, s-ar putea sa se implineasca"!
Cunosc sentimentul, am mai trait de cateva ori astfel de intamplari. Daca mi se permite comparatia, "Portretul..." este ca un meci de fotbal prost si lalai in primele 80 de minute, dupa care echipele se dezlantuie intr-un spectacol uluitor de goluri si evenimente pe care tu, ca jurnalist ce trebuie sa trimita o cronica sub presiunea inchiderii editiei ziarului, nu stii cum sa-l interpretezi, in lumina celor intamplate mai devreme. Si, cand in sfarsit ti-ai recapatat inspiratia si crezi ca ai facut o relatare desteapta, in prelungiri se mai inscrie un gol, care schimba total si castigatorul, si destinul echipelor, dar si, obligatoriu, cronica ta! Mi s-a intamplat de cateva ori ca inainte de a apasa pe "SEND" sa trebuiasca sa schimb tot articolul, asta in timp ce Jingao sau Emilian (depinde de perioada) fierbeau de nervi ca nu pot trimite ziarul la tiparit.
Asa si cu "Portretul...". Jumatate din carte esti plictisit cu niste discutii filozofice ale unor britanici de rang inalt, care mai de care mai aberante, mai narcisiste sau mai mitocane (dupa caz). Doi barbati, pictorul Basil Hallward si lordul Henry, sunt fascinati, ba chiar indragostiti de un tanar de o frumusete si o gingasie rara, Dorian Gray, un Narcis al Angliei inceputului de secol XIX. Ambii il gratuleaza cu daruri si virtuti si-l bombardeaza cu sentimente vecine cu dragostea. Credeti-ma, e destul de greu pentru un barbat sa citeasca declaratii de iubire infinita adresate tot unui barbat, asa ca am depasit cu greu momentul, plus ca Oscar Wilde are si un stil de a transforma orice simpla descriere intr-o insiruire de metafore nesfarsite...
Aflat in gratiile Divinitatii, care i-a asezat pe soclu o asemenea muza, Basil asterne pe panza cea mai reusita lucrare a sa: portretul lui Dorian Gray. Tabloul este atat de frumos incat il face gelos pe insusi Dorian care, intr-un exces de sinceritate de un egoism absolut, emite o remarca banala, dar care se va dovedi a fi esentiala in derularea ulterioara a evenimentelor: "Ce trist este! Voi deveni batran, oribil si inspaimantator. Dar aceasta imagine va ramane vesnic tanara. Cel putin daca ar fi fost invers! Imaginea din tablou sa fi imbatranit, iar eu sa fi ramas mereu tanar! Pentru asta... as da totul! Nu exista nimic pe lume pe care nu l-as da", spune Dorian, nestiind ca de fapt in acel moment isi amaneteaza viata!
Furios pe frumusetea si eternitatea tabloului, Dorian il ia si-l incuie in cea mai intunecoasa camera a palatului in care locuieste, in ciuda faptului ca Basil ar fi vrut sa-l expuna in cele mai apreciate galerii din Londra sau Paris, iar lordul Henry ar fi platit orice pret pentru a-l avea! Mai mult, o vreme Dorian traieste cu spaima bolnava ca prietenii, invitatii de onoare sau chiar servitorii se strecoara in camera pentru a admira portretul si a face apoi comparatii deloc magulitoare la adresa lui... Aceeasi cultura pagubitoare a propriului eu ii aduce eroului prima mare greseala a vietii lui: orgoliul lui nemasurat o impinge la sinucidere pe prima fata pe care a iubit-o. In loc de cainta, Dorian sarbatoreste un eveniment obscur, scotand la iveala pentru prima data caracterul sau putred.
O vreme, actiunea treneaza aidoma unui joc de societate lung si plictisitor. Ba chiar autorul face un salt in timp de circa 11 ani, perioada in care doar ni se sugereaza la ce nivel a ajuns Dorian: inalt in viata de zi cu zi, jos intr-ale sufletului. Pretul platit de Dorian Gray pentru "tinerete fara batranete" a fost mult prea mare. Viata lui se hidoseste cu timpul, aidoma portretului! O pata pe tablou - o crima odioasa, un rid pe fata - o noapte pierduta in bodegile rau famate ale Londrei, o crapatura in panza - o stare euforica data de droguri, etc... Si, cu toate ca duce o viata secreta desfranata, nobilul Dorian Gray ajunge ca la varsta de 40 de ani sa arate la fel de pur ca in acea zi de iunie, cand numara doar 20 de primaveri.
Cuprins de remuscari pentru toate crimele pe care le-a facut (l-a omorat chiar si pe bunul lui prieten, pictorul Basil), Dorian se decide sa se rupa de trecut si sa devina filantrop. Si singura punte catre trecutul abject i se pare chiar infamul portret, considerat a fi jignirea suprema adusa frumusetii si gingasiei lui, asa ca alege sa spintece panza aruncata in cotloanele vilei sale de burghez. Numai ca lama cutitului nu sfasiie numai hidosenia unui portret odata adonisian, ci curma si viata lui Dorian, ba chiar si povestea uluitoare a lui Oscar Wilde! Brusc si nemilos, lasandu-l pe cititor, pe romaneste, prost! Si cu o intrebare pe buze: cum ar fi fost viata lui Dorian, daca el n-ar fi fost atat de narcisist?
As fi vrut sa-l compar pe Dorian Gray cu Jack "The Reaper" sau cu criminalul incantator din "American Psycho", dar finalul abrupt al povestii mi-a taiat brusc avantul. "Portretul lui Dorian Gray" reprezinta zugravirea perfecta a expresiei hollywoodiene "Ai grija ce-ti doresti, s-ar putea sa se implineasca"!
Comentarii